Codex Vaticanus — O comoară nepreţuită

VATICANUL este considerat de mulţi un adevărat tezaur. Frescele, sculpturile şi arhitectura Vaticanului sunt foarte apreciate pentru frumuseţea lor unică. Însă, timp de secole, una dintre comorile sale nepreţuite a fost ţinută ascunsă. Este vorba de Codex Vaticanusa, un manuscris din Biblioteca Vaticanului, cu ajutorul căruia multe pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, scrise cu mii de ani urmă, pot fi înţelese mai bine acum.

Codex Alexandrinus şi Codex Sinaiticus sunt alte două manuscrise vechi ale Bibliei, apreciate de erudiţi. Este de-a dreptul fascinant modul în care au supravieţuit ele de-a lungul timpului şi au fost descoperite. Însă, despre Codex Vaticanus şi originea lui, se cunosc foarte puţine lucruri.

O comoară ţinută ascunsă

Care este provenienţa acestui manuscris? Cea mai timpurie referire la Codex Vaticanus datează din secolul al XV-lea, când manuscrisul a fost înregistrat în catalogul Bibliotecii Vaticanului. Se presupune că a fost scris în Egipt sau în Cezareea sau chiar în Roma. După ce a analizat ipotezele mai multor erudiţi, profesorul J. N. Birdsall de la Universitatea din Birmingham (Anglia) a ajuns la următoarea concluzie: „În pofida eforturilor depuse de erudiţi, nu se poate stabili data exactă la care a fost scris Codex Vaticanus şi nu se cunoaşte nici provenienţa, nici istoria sa de dinaintea secolului al XV-lea“. Cu toate acestea, despre Codex Vaticanus se afirmă că este unul dintre cele mai importante manuscrise ale Bibliei. De ce?

De-a lungul secolelor, în unele manuscrise ale Bibliei s-au strecurat greşeli de copiere. Prin urmare, traducătorii care caută o sursă exactă pentru a putea reda cu fidelitate conţinutul textului original întâmpină dificultăţi în găsirea unei astfel de surse. Nu este deci greu de imaginat entuziasmul cu care erudiţii aşteptau să examineze Codex Vaticanus, un manuscris grecesc din secolul al IV-lea e.n., realizat la mai puţin de 300 de ani după ce a fost încheiată scrierea Bibliei! Acest manuscris conţine textul integral al Scripturilor ebraice şi al Scripturilor greceşti creştine, cu excepţia câtorva fragmente care s-au pierdut de-a lungul timpului.

Însă, mult timp, Vaticanul a refuzat să pună manuscrisul la dispoziţia bibliştilor. Renumitul erudit Sir Frederic Kenyon a scris: „În 1843, [biblistul Konstantin von] Tischendorf a obţinut, după luni de aşteptare, permisiunea de a studia codexul şase ore. . . În 1845, bine-cunoscutul erudit Tregelles a obţinut şi el permisiunea să-l vadă, dar nu şi să-l copieze“. Tischendorf a solicitat să vadă codexul din nou. După ce a copiat 20 de pagini, i s-a interzis accesul la codex. Totuşi, „în urma insistenţelor sale, a obţinut permisiunea de a studia codexul încă şase zile, avându-l astfel la dispoziţie în total 14 zile, câte trei ore pe zi. Profitând la maximum de timpul care i s-a acordat, Tischendorf a reuşit să publice în 1867 cea mai bună ediţie de până atunci a manuscrisului“. Mai târziu, Vaticanul a pus la dispoziţie o copie mai bună a acestui codex.

„Textul original trebuie păstrat neschimbat“

Dar prin ce se remarcă Codex Vaticanus? Într-o lucrare de specialitate se afirmă că acest manuscris se distinge „atât prin ortografia consecventă, cât şi prin exactitatea şi grija cu care a fost copiat textul“. Aceeaşi lucrare adaugă: „Putem trage concluzia că acest text este rezultatul muncii unor copişti care continuau tradiţia copierii manuscriselor“ (The Oxford Illustrated History of the Bible).

Doi erudiţi de seamă, impresionaţi de calitatea acestui manuscris, au fost B. F. Westcott şi F. J. A. Hort. Noul Testament în greaca originară (engl.), pe care l-au publicat în 1881 şi care se bazează pe Codex Sinaiticus şi pe Codex Vaticanus, rămâne textul de referinţă pentru câteva traduceri moderne ale Scripturilor greceşti creştine, cum ar fi The Emphasised Bible, de J. B. Rotherham, şi Traducerea lumii noi.

Cu toate acestea, unii critici au considerat că încrederea celor doi erudiţi în Codex Vaticanus a fost nejustificată. Oare era acest manuscris o copie fidelă a textului original? Publicarea între anii 1956 şi 1961 a papirusurilor Bodmer a stârnit interesul bibliştilor, deoarece aceste papirusuri din secolul al III-lea e.n. includeau fragmente din evangheliile după Luca şi după Ioan. Se armoniza Codex Vaticanus cu aceste manuscrise?

Iată ce au scris Philip Payne şi Paul Canart în lucrarea Novum Testamentum: „Există o asemănare remarcabilă între Codex Vaticanus şi textul care s-a păstrat din papirusurile Bodmer. Este deci logic să credem că manuscrisul după care a fost copiat Codex Vaticanus era strâns înrudit cu papirusurile Bodmer. După cât se pare, era un manuscris foarte vechi sau copia unui manuscris foarte vechi“. Profesorul Birdsall a afirmat: „Între cele două texte există o strânsă legătură. . . . [Codex Vaticanus] a fost copiat cu multă grijă. La baza procesului de copiere a stat tradiţia potrivit căreia textul original trebuie păstrat neschimbat“.

Un codex preţuit de traducători

Bineînţeles, un manuscris foarte vechi nu este neapărat o copie fidelă a textului original. Totuşi, comparând Codex Vaticanus cu alte manuscrise, bibliştii au stabilit cu exactitate care a fost textul original. De exemplu, din Manuscrisul Sinaitic, care datează tot din secolul al IV-lea e.n., lipsesc majoritatea cărţilor istorice de la Geneza la 1 Cronici. Însă ele apar în Codex Vaticanus, ceea ce contribuie la confirmarea locului lor în canonul biblic.

Potrivit unei lucrări de referinţă, „pasajele care au legătură cu Isus Cristos şi cu Sfânta Treime“ au stârnit multe controverse în rândul bibliştilor (The Oxford Illustrated History of the Bible). Cum a contribuit Codex Vaticanus la clarificarea pasajelor respective?

Să luăm un exemplu. În Ioan 3:13 sunt consemnate cuvintele lui Isus: „Niciun om n-a urcat la cer în afară de cel care a coborât din cer, Fiul omului“. La aceste cuvinte unii traducători au adăugat expresia „care este în ceruri“, sugerând astfel că Isus a fost în acelaşi timp şi în cer, şi pe pământ. Expresia adăugată, care susţine doctrina Trinităţii, apare doar în câteva manuscrise din secolele al V-lea şi al X-lea, dar nu şi în Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, care sunt mai vechi. Din acest motiv, expresia respectivă a fost scoasă din text de mulţi traducători, ceea ce contribuie la înţelegerea exactă a identităţii lui Cristos şi la armonizarea acestui pasaj cu restul Bibliei. Isus nu a fost prezent în două locuri în acelaşi timp, ci a venit din cer, apoi s-a întors în cer, ‘urcând’ astfel la Tatăl său (Ioan 20:17).

De asemenea, Codex Vaticanus ajută la înţelegerea unor versete în care se vorbeşte despre scopul lui Dumnezeu referitor la pământ. De pildă, potrivit cu Biblia sinodală (1982), apostolul Petru a profeţit că „pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui“ (2 Petru 3:10). Acest verset este redat în mod asemănător şi în alte traduceri, care se bazează pe Codex Alexandrinus, din secolul al V-lea e.n., sau pe manuscrise mai recente. Astfel, mulţi cititori sinceri ai Bibliei au ajuns la concluzia că Dumnezeu va distruge pământul.

Totuşi, atât Codex Vaticanus, cât şi Codex Sinaiticus, ambele cu un secol mai vechi decât Codex Alexandrinus, redau profeţia lui Petru astfel: „Pământul şi lucrările de pe el vor fi descoperite“. Se armonizează această redare cu restul Bibliei? Cu siguranţă! Pământul „nu se va clătina pe timp indefinit, da, niciodată“ (Psalmul 104:5). Atunci în ce sens va fi pământul ‘descoperit’? Termenul „pământ“ este folosit în Scripturi şi în mod figurativ. „Pământul“ poate vorbi o limbă sau poate intona cântări (Geneza 11:1; Psalmul 95:1, Biblia sinodală, 1982). Prin urmare, termenul „pământul“ poate însemna şi omenire, sau societate umană. Este într-adevăr încurajator să ştim că Dumnezeu nu va distruge planeta noastră, ci va ‘descoperi’ sau va demasca răutatea şi îi va distruge pe oamenii răi!

„Va dăinui veşnic“

Din păcate, Codex Vaticanus a fost ţinut ascuns secole la rând, iar cititorii Bibliei au fost deseori induşi în eroare cu privire la sensul corect al unor versete biblice. Însă Codex Vaticanus şi traducerile fidele ale Bibliei i-au ajutat pe cei care caută adevărul să înţeleagă ce învaţă în realitate Biblia.

Copiştii obişnuiau să scrie pe manuscrisele lor următoarea notă: „Mâna care a scris [aceasta] putrezeşte în mormânt, dar ce este scris va dăinui peste ani“. Eforturile neobosite ale acelor copişti anonimi sunt demne de aprecierea noastră. Însă meritul pentru ocrotirea Bibliei îi revine Autorului ei, care l-a inspirat pe profet să scrie: „Iarba verde se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va dăinui veşnic“ (Isaia 40:8).

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 20]

Datarea manuscriselor antice

Deşi unii copişti au trecut pe manuscrise data la care şi-au încheiat scrierea, majoritatea manuscriselor greceşti nu conţin această informaţie. Cum se datează un manuscris în acest caz? Aşa cum limbajul şi grafica diferă de la o generaţie la alta, la fel şi scrierea este diferită. De exemplu, începând din secolul al IV-lea e.n. a fost folosită timp de sute de ani scrierea cu litere unciale, caracterizată prin majuscule rotunjite şi rânduri uniforme. Astfel, bibliştii care compară cu grijă manuscrisele nedatate cu cele datate stabilesc cu mai multă exactitate când au fost realizate manuscrisele nedatate.

Bineînţeles, această metodă nu este perfectă. Profesorul Bruce Metzger de la Seminarul Teologic din Princeton a afirmat: „Întrucât scrierea cuiva rămâne în general neschimbată, ar fi nerealist să stabilim data scrierii într-un interval mai mic de 50 de ani“. În urma unor astfel de cercetări atente, bibliştii au căzut de acord asupra unui lucru: Codex Vaticanus a fost scris în secolul al IV-lea e.n.