Capitolul 7

„Noua creaţiune“ intră în activitate

 1, 2. (a) Care naştere care a avut loc înainte cu aproape 2 000 de ani, a fost mai minunată decît creerea primilor oameni? (b) Ce scop serveşte ungerea „noii creaţiuni“, conform cuvintelor lui Isus din Luca 24:46–48 şi Fapte 1:8?

Creerea primilor oameni înainte cu aproximativ 6 000 de ani a fost ceva minunat. (Geneza 1:26–28). Naşterea unei „creaţiuni noi“, înainte cu aproape 2 000 de ani, a fost şi mai minunată şi de o importanţă şi mai mare pentru întreaga omenire. Această naştere a avut loc în ziua de Rusalii a anului 33 e.n., atunci cînd s–a născut adunarea ucenicilor lui Christos, care au fost unşi toţi cu spiritul sfînt a lui Dumnezeu, pentru a vesti împărăţia sa mesianică.

² La nu chiar două săptămîni înainte de acea zi istorică de Rusalii, înviatul Isus Christos spusese ucenicilor lui:

„Este scris că Christosul va suferi şi va învia a treia zi din morţi, şi că pe baza numelui său va fi predicată căinţa spre iertarea păcatelor la toate naţiunile; începînd din Ierusalim, veţi fi martori ai acestor lucruri.“ (Luca 24:46–48). „Voi veţi primi putere cînd va veni spiritul sfînt asupra voastră, şi îmi veţi fi martori atît în Ierusalim cît şi în toată Iudeea şi Samaria, şi pînă în cele mai îndepărtate părţi ale pămîntului“ (Fapte 1:8).

 3. Cît de mare a fost teritoriul acordat ucenicilor şi cînd şi de unde şi–au început ei activitatea de mărturie?

³ I–ar putea fi atribuit cuiva un teritoriu mai mare pentru activitatea de mărturie? Aceasta a cuprins întregul pămînt. Dar cum putea fi posibil să se dea mărturie despre Mesia în acest ţinut uriaş? Aici a fost nevoie de timp, perseverenţă şi devotament. Imediat ce spiritul sfînt promis a venit în ziua de Rusalii, ucenicii lui Isus s–au apucat să dea mai întîi mărturie în Ierusalim.

 4. Ce s–a întîmplat in acea zi de Rusalii, prin care s–a împlinit Ioel 2:28, 29?

⁴ Totul s–a întîmplat aşa după cum fusese prezis în Ioel 2:28, 29: Ucenicii umpluţi de spirit au început să profeţească printr–o minune chiar în limbi străine! Mii de iudei care se aflau în Ierusalim pentru a sărbători Rusaliile, se îmbulzeau laolaltă pentru a ajunge martori ai acestei scene. Ei au auzit mica adunare a ucenicilor lui Christos, vorbind — după cum au zis ei înşişi — „în limbile noastre, despre lucrurile mari ale lui Dumnezeu“. (Fapte 2:11).

 5. Cum a întrebuinţat Petru, în acea zi de Rusalii prima din cele două „chei ale împărăţiei cerurilor“?

⁵ Pentru a clarifica situaţia, apostolul Petru a întrebuinţat prima din cele două „chei ale împărăţiei cerurilor“, luînd cuvîntul şi vorbind mulţimii curioase. (Matei 16:19). El a depus mărturie despre aceea că Isus, pe care conducătorii iudei îl arestaseră si–l omorîseră, dar care fusese înviat a treia zi, era Mesia şi stătea acum glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Iudeii pe care i–a mustrat conştiinţa, au întrebat acum: „‘Bărbaţi, fraţi, ce trebuie să facem?’ La aceasta, Petru a răspuns: ‘Căiţi–vă şi fiecare să fie botezat în numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi spiritul sfînt ca dar gratuit. Căci promisiunea ne aparţine nouă, copiilor noştri şi tuturor celor ce sînt departe acum, atît de mulţi cîţi îi va chema Iehova, Dumnezeul nostru, la sine’“. (Fapte 2:14–39).

 6. Ce s–a întîmplat cu iudeii căiţi care au fost botezaţi cu această ocazie şi din ce s–au lăsat ei salvaţi?

⁶ Aceia care l–au acceptat pe Isus ca Mesia sau Christosul, au ascultat şi s–au lăsat botezaţi în apă. Astfel, în acea zi, au fost adăugate 3 000 de suflete. Glorificatul Isus Christos i–a botezat cu spirit sfînt şi ei au fost născuţi din nou ca fii spirituali ai lui Dumnezeu. Ei nu s–au mai găsit acum în legămîntul mozaic, ci în noul legămînt, al cărui mijlocitor era Isus Christos. In acest mod, ei au urmat sfatul urgent a lui Petru: „Lăsaţi–vă salvaţi din această generaţie perversă“. Prin aceasta, ei au fost feriţi de botezul cu foc din timpul distrugerii Ierusalimului, în anul 70 e.n., prin asediatorii romani conduşi de generalul Titus. (Fapte 2:40; Luca 3:16, 17)

 7. In ce privinţă, cei unşi trebuiau să–l imite pe Isus Christos, şi ce ocazie au primit cei ce au crezut, prin lucrarea prezisă de el?

⁷ Din acea zi de Rusalii, au fost unşi cu spiritul sfînt tot mai mulţi oameni care au crezut în Isus, Mesia. Ce trebuiau să facă ei? Ca unşi, ei erau obligaţi să imite exemplul lui Isus Christos. Ce a făcut el după ce fusese uns la Iordan? El s–a dus prin toată ţara şi a predicat împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 4:12–17). Această activitate de predicare nu trebuia să se termine, însă, odată cu moartea sa. Inainte cu două zile de moartea sa de martir din Ierusalim, el a prezis că acest oraş va fi nimicit prin romani. Dar el a prezis, de asemenea, că înainte de acest necaz naţional, va fi vestită „vestea bună despre Impărăţie . . . pe întregul pămînt locuit, spre mărturie tuturor naţiunilor“. (Matei 24:14–22). De aceea, atunci cînd ucenicii săi au fost unşi cu spirit sfînt la Rusalii, ei n–au pierdut timpul, ci au intrat în activitate. Prin aceea că Impărăţia a fost predicată, cei ce credeau au primit ocazia să devină comoştenitori cu Christos în împărăţia sa cerească.

 8. Cum se face că Impărăţia a fost predicată samaritenilor, şi cu ce rezultat?

⁸ Acum se stîrnise o prigonire puternică. Ucenicii erau împrăştiaţi din Ierusalim. Dar împrăştierea adunării n–a dus decît la răspîndirea veştii despre Impărăţie. După cum a fost prezis, lucrarea de mărturie a fost extinsă asupra provinciei Samaria. Astfel că atunci cînd ucenicul Filip a fost nevoit să părăsească Ierusalimul, el şi–a îndreptat atenţia asupra Samariei. „Dar cînd ei l–au crezut pe Filip, care predica vestea bună despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Isus Christos, au fost botezaţi atît bărbaţi cît şi femei“. Mai tîrziu, cînd Petru şi Ioan  au vizitat Samaria, samaritenii botezaţi au primit prin aceşti apostoli spiritul sfînt (Fapte 8:1–17).

 9. (a) Ce convertire neaşteptată s–a întîmplat apoi printre iudei? (b) Cum a întrebuinţat Petru a doua din cele doua „cei ale împărăţiei cerurilor“?

⁹ Spontan, s–a întîmplat ceva pe deplin surprinzător. Instigatorul prigonirii devine creştin. Saul din Tars este convertit la creştinism. El devine unul din cei mai zeloşi vestitori ai împărăţiei lui Dumnezeu a cărei domn este Isus, Mesia (Fapte 9:1–30). Numele său anterior, Saul numai este întrebuinţat şi el devine cunoscut ca apostolul Pavel. După această remarcabilă convertire, s–a ajuns la o altă convertire neobişnuită. Era aceea a primului păgîn necircumcis sau neiudeu. Ea a urmat cînd apostolul Petru a făcut uz, sub călăuzirea spiritului sfînt, de cea de–a doua din cele două „chei ale împărăţiei cerurilor“ (Matei 16:19). Petru a făcut aceasta, predicînd în locuinţa căpitanului italian Corneliu din Cezareea. In Faptele Apostolilor 10:44–48, citim:

„Pe cînd Petru vorbea încă despre aceste lucruri, spiritul sfînt a venit peste toţi cei care ascultau cuvîntul. Si însoţitorii care veniseră cu Petru şi care aparţineau de cei tăiaţi împrejur, au rămas uimiţi fiindcă darul gratuit al spiritului sfînt a fost turnat şi peste oameni din naţiuni. Căci ei îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu. Atunci, Petru a luat cuvîntul: ‘Poate opri cineva apa, aşa încît aceştia să nu fie botezaţi, ei care au primit spiritul sfînt aşa ca şi noi?’ Si ca urmare, el a poruncit ca ei să fie botezaţi în nimele lui Isus“.

10, 11. (a) Cît de departe s–a răspîndit vestea despre Impărăţie din casa lui Corneliu, si spre folosul ciu? (b) Cum şi de ce l–a întrecut Pavel pe Petru, deşi Petru a deschis calea în lumea păgînă?

¹⁰ Din casa căpitanului păgîn Corneliu, vestea bună să răspîndit pînă în „cele mai îndepărtate părţi ale pămîntului“. Ea a fost atît în folosul păgînilor, cît şi a iudeilor naturali.

¹¹ Ce e drept, Petru a deschis calea în lumea păgînă, însă cel mai zelos propovăduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu printre păgînii necircumcişi a fost pe atunci apostolul Pavel. El nu s–a ruşinat să se desemneze ca „apostol Pentru naţiuni [păgîne]“. El nu a subapreciat acest lucru, ci şi–a lăudat serviciul său şi a efectuat o muncă susţinută (Romani 11:13).

12. In care ţară îndepărtată voia să meargă Pavel pentru a predica? Dar cît de departe a ajuns el pe drumul într–acolo şi ce a făcut el aici?

¹² Pavel voia să vestească vestea bună chiar şi în Spania. Dar ultimele rapoarte despre el provin din timpul detenţiei sale din Roma. Referitor la prima sa arestare şi la domiciliul său forţat din casa sa din Roma, închiriiată de el, citim: „Apoi a rămas doi ani întregi în propria sa casă închiriată şi i–a primit amabil pe toţi cei care veneau la el, le–a predicat împărăţia lui Dumnezeu şi i–a învăţat neîmpiedicat şi cu cel mai mare curaj de vorbire a lucrurilor care–l privesc pe Domnul Isus Christos“ (Fapte 28:30, 31; Romani 15:24, 28).

MARTURIE MONDIALA INAINTE DE 70 E.N.

13. Ce a putut scrie Pavel creştinilor din Colose, deja în jurul anului 60/61 e.n., fiindcă ei au procedat conform ungerii lor?

¹³ Mulţi creştini i–au imitat pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli, propovăduind vestea bună despre împărăţiea mesianică. Adunarea produsă–spiritual „noua creaţiune“ a fost unsă tocmai în acest scop (Isaia 61:1–3; 2 Corinteni 1:21, 22). Ea a fost plină de zel şi s–a străduit să vestească această veste — cea mai bună de pe pămînt — la atît de mulţi oameni cît era posibil. Nu–i de mirare, deci, că apostolul Pavel a putut scrie creştinilor din Colose (Asia Mică), de la domiciliul său forţat din Roma, în jurul anului 60/61 e.n., adică cu cîţiva ani înainte de momentul în care romanii au nimicit Ierusalimul împreună cu templul lui splendid, în anul 70 e.n., că „această veste bună“ ar fi fost vestită, deja pe acest timp, „în toată creaţiunea care este sub cer“! Mai tîrziu, el a zis: „Eu, Pavel, am ajuns un slujitor al acestei veşti bune“ (Coloseni 1:23).

14. Cui îi serveşte astăzi ca exemplu activitatea adunării din primul secol, şi aceasta în vederea cărei obligaţii?

¹⁴ Vestirea mondială a împărăţiei mesianice a lui Dumnezeu, prin adunarea ucenicilor unşi a lui Christos din primul secol, este un exemplu demn de urmat pentru adunarea unsă din secolul XX. Adunarea produsă–spiritual, „noua creaţiune“ a lui Dumnezeu trebuie să încheie activitatea de mărturie mondială despre împărăţia ridicată a lui Dumnezeu, înainte de izbucnirea „necazului mare“ asupra lumii întregi şi înainte ca creştinătatea perfidă să fie botezată cu foc, adică nimicită împreună cu cealaltă parte a sistemului rău de lucruri (Matei 24:14–22; Marcu 13:10).

MARTURIA SPIRITULUI IN CE PRIVESTE CALITATEA DE FIU

15. Ce a scris Pavel adunării din Roma despre mărturia spiritului şi ce întrebare se ridică acum, referitor la cei speră astăzi să meargă în cer?

¹⁵ In primul secol al erei noastre, scriitorii creştini ai Bibliei şi ucenicii care erau în legătură cu ei, n–au avut nici o îndoială în ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu şi răspunderea lor faţă de el. Ei au fost puternic convinşi despre faptul că erau fiii spirituali ai lui Dumnezeu şi aveau perspectivă la o moştenire cerească. De aceea, a putut scrie cu toată certitudinea apostolul Pavel, înainte de a veni Roma, către adunarea de acolo, următoarele cuvintele sigure: „Voi aţi primit un spirit de înfiere, spirit prin care strigăm: Aba, Tată! Insuşi spiritul mărturiseşte împreună cu spiritul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu. Deci, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori, adică moştenitori cu Christos, presupunînd că vom suferi cu el pentru ca să fim şi glorificaţi cu el“ (Romani 8:15–17). Care dintre cei ce afirmă astăzi că vor merge în cer, poate spune că spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte acest lucru împreună cu spiritul său propriu?

16. La ce conlucrare s–a ajuns în primul secol între spiritul lui Dumnezeu şi spiritul adunării creştine?

¹⁶ Este cert că spiritul lui Dumnezeu n–ar mărturisi acest lucru unui pretins creştin, care, în realitate, nu este, cu nici un chip, moştenitor al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Isus Christos. Orice acţiune este urmată de o reacţiune. Aceasta poate fi sau pozitivă, sau negativă, adică respingătoare. In Romani 8:15–17 apostolul Pavel vorbeşte despre o recţiune pozitivă. El descrie aici, conlucrarea armonioasă dintre spiritul lui Dumnezeu şi spiritul adevăraţilor copii spirituali ai lui Dumnezeu. Intrebarea este acum: Cum a mărturisit spiritul lui Dumnezeu împreună cu spiritul membrilor adunării creştine — a acelei „creaţiuni noi“ — în primul secol că ei erau copiii lui Dumnezeu?

17. (a) S–a împotrivit adunarea din secolul I mărturiei spiritului lui Dumnezeu care fusese făcută de cunoscut adunării, prin servii inspiraţi ai lui Dumnezeu? (b) De aceea, drept ce a considerat adunarea din Tesalonic vestea pe care i–o transmisese Pavel?

¹⁷ Dacă spiritul lui Dumnezeu ne atestă ce chemare avem noi ca creştini, în ce relaţie ne aflăm noi faţă de Dumnezeu şi care din pregătirile sale sînt valabile pentru noi, atunci ar trebui să fim în concordanţă cu acest spirit şi să nu ne răsculăm împotriva lui. De aceea, atunci cînd vreun apostol inspirat sau vreun ucenic al lui Christos scria o scrisoare către creştinii din secolul I, scrisoare care apoi era citită înaintea adunării, membrii ei acceptau ceea ce le era spus referitor la poziţia lor, obligaţia şi speranţa lor de viitor, sprijinită pe Cuvîntul lui Dumnezeu. Ei recunoşteau că spiritul lui Dumnezeu era activ în apostolii şi ucenicii competenţi şi că aceştia scriau şi procedau ca uneltele sale omeneşti. Apostolul Pavel a făcut referiri la această realitate în scrisoarea sa către creştinii adunării din Tesalonic (Macedonia). Ei ştiau că Pavel avea dreptate atunci cînd scria: „Atunci cînd aţi primit cuvîntul lui Dumnezeu pe care l–aţi auzit de la noi, nu l–aţi acceptat drept cuvînt omenesc, ci aşa cum era într–adevăr, drept cuvînt al lui Dumnezeu, care este activ şi în voi, credincioşii“ (1 Tesaloniceni 2:13).

18. Cum au acceptat aceşti creştini din Tesalonic, prin urmare, cuvîntul scris al lui Pavel şi de ce i–a ales Dumnezeu conform cuvintelor lui Pavel?

¹⁸ De aceea, a fost foarte potrivit că aceşti credincioşi au acceptat cuvîntul scris al lui Pavel drept „Cuvînt al lui Dumnezeu“. In scrisoarea sa, adresată credincioşilor din Tesalonic, Pavel a scris cîteva cuvinte despre alegerea lor. Pentru ce fuseseră ei „aleşi“? „Căci vestea bună pe care o predicăm noi n–a ajuns la voi numai cu cuvinte, ci şi cu putere şi cu spiritul sfînt, după cum voi înşivă ştiţi, ce fel de oameni am ajuns din dragoste pentru voi; iar voi aţi ajuns imitatorii noştri şi ai Domnului, deoarece voi aţi acceptat cuvîntul sub mult necaz, cu bucuria spiritului sfînt“ (1 Tesaloniceni 1:4–6).

19. In ce relaţie s–au aflat primitorii darurilor spiritului cu Dumnezeu?

¹⁹ Ei stiau că Dumnezeu vorbise prin spiritul sfînt către poporul său ales din timpurile precreştine. In mod asemănător, Dumnezeu putea vorbi şi în primul secol al erei noastre cu ajutorul aceleeaşi forţe active prin apostolii inspiraţi ai lui Isus Christos. Mai mult, Dumnezeu i–a întrebuinţat tocmai pe aceşti apostoli pentru a remite credincioşilor botezaţi daruri variate ale spiritului sfînt. Cu siguranţă, cei ce primeau aceste daruri recunoşteau totodată că ei au devenit copii spirituali al lui Dumnezeu (Fapte 8:15–18; 19:2–6).

20. Cum a adeverit spiritul sfînt membrilor adunării din primul secol prin scrisorile scriitorilor Bibliei crestini, că ei se aflau într–o relaţie clar definită cu Dumnezeu?

²⁰ Le–au insuflat apostolii şi ceilalţi scriitori biblici creştini credincioşilor botezaţi o speranţă pămîntească şi anume speranţa să devină copii ai tatălui veşnic Isus Christos şi să trăiască pentru totdeauna pe un pămînt paradisiac? Nu! Ei le–au mijlocit celor cărora le–au predicat şi le–au scris, speranţa pe care o aveau pe atunci toţi cei care fuseseră produşi ca copii ai lui Dumnezeu, ca fii ai lui Iehova (Isaia 9:6, 7). In scripturile creştine inspirate, ucenicii din vremea aceea au fost asiguraţi de faptul că ei fuseseră chemaţi la o împărăţie cerească şi că ei puteau nutri speranţa să devină comoştenitori cu Isus Christos, în cer (Coloseni 1:13; 1 Corinteni 1:26–31; 2 Petru 1:10, 11). Numai această speranţă le–a fost mijlocită lor; ei n–au fost lăsaţi în incertitudine despre aceasta. In acest mod, spiritul sfînt a atestat ucenicilor din secolul I că ei erau copii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu. Acest lucru a însemnat că ei erau în acelaşi timp şi comoştenitori cu glorificatul Isus Christos.

21. Cum a reacţionat spiritul creştinilor din secolul I la mărturia spiritului lui Dumnezeu şi ce efect a avut acest lucru asupra lor?

²¹ Propriul lor imbold lăuntric, propriul lor spirit, era în acord cu această mărturie a spiritului sfînt al lui Dumnezeu. Spiritul tatălui ceresc i–a încurajat şi întărit ca copiii săi spirituali şi moştenitori. Dumnezeu nu le–a implantat simţămîntul de a fi fiii tatălui lor pămîntesc, ci sentimentul de a fi fiii tatălui lor ceresc, fii spirituali.

22.(a) In care legămînt şi în ce stare nu s–au mai găsit iudeii convertiţi la creştinism? (b) Cum au fost determinaţi creştinii prin spiritul lor în armonie cu spiritul lui Dumnezeu să dovedească că ei erau fiii spirituali ai lui Dumnezeu?

²² Iudeii sau izraeliţii convertiţi la creştinism nu mai aveau acum simţămîntul de a fi sclavi sub legămîntul vechi, Legea mozaică, şi să trebuiască să–l mai aştepte pe Mesia. Ei simţeau, ba chiar ştiau, că erau fii spirituali ai lui Dumnezeu, deoarece se închinau conform noului legămînt. Spiritul lor propriu, forţa motrice care provenea din inima lor, îi determina să reacţioneze la acţiunea spiritului lui Dumnezeu. In calitate de fii, ei ziceau spontan către Dumnezeu: „Aba, Tată!“ Ei îşi aplicau asupra lor înşişi poruncile pe care tatăl lor le dăduse fiilor săi spirituali. Plini de dragoste, şi–au asumat lucrarea pe care o încredinţase el fiilor săi. Au acceptat promisiunile cereşti pe care le dăduse el fiilor săi spirituali şi s–au străduit să fie găsiţi vrednici să trăiască împlinirea acestor promisiuni. De aici înainte, ei au nutrit speranţa cerească pe care a acordat–o Dumnezeu fiilor săi, şi s–au străduit să trăiască corespunzător cu această speranţă. De asemenea, ei au fost gata să fie maltrataţi de către lume.

23. Pentru care speranţă au fost ei gata să sufere şi să moară într–o moarte „identică“ cu a lui?

²³ Ei ştiau că vor deveni fiii glorificaţi ai lui Dumnezeu împreună cu Isus Christos, ‘presupunînd că vor suferi cu el’ (Romani 8:17). De aceea, ei au fost gata să trăiască în armonie cu speranţa lor cerească şi de asemenea, să sufere pentru ea. Ei au recunoscut că pentru a putea fi uniţi cu el într–o „inviere identică“ cu a lui, era necesar ca ei să moară cu o moarte „identică“ cu a fiului lui Dumnezeu, Isus Christos (Romani 6:5–8).

24. (a) Ce a adeverit spiritul lor împreună cu spiritul lui Dumnezeu? (b) Cu care speranţă a fost în concordanţă rugăciunile şi viaţa lor, şi cît de departe au fost ei gata să meargă?

²⁴ In acest mod, spiritul acelor fii spirituali ai lui Dumnezeu din secolul I a depus mărturie împreună cu spiritul sfînt al lui Dumnezeu despre faptul că ei erau — printr–o a doua naştere — copii ai lui Dumnezeu, copii cu o moştenire care le era păstrată în cer. Prin urmare, spiritul lor propriu a fost o forţă motrice în viaţa lor, forţă care cauza ca rugăciunile lor îndreptate către tatăl lor ceresc să fie în deplină armonie cu ceea ce le adeverea spiritul acestuia şi să nu stea în contradicţie cu acesta. Ei au folosit în rugăciunile lor texte biblice care se refereau la moştenirea cerească. Aceste rugăciuni i–au întărit în speranţa lor de–a intra în moştenirea cerească. De aceia, ei au trăit, au cugetat, au vorbit şi au procedat în concordanţă cu rugăciunile şi speranţa lor. Rugăciunile lor le–au dat putere să suporte încercări şi prigoniri, pentru ca, în cele din urmă, să poată fi recunoscuţi de Dumnezeu. Ei ştiar că această recunoaştere întărea speranţa lor, care nu–i va decepţiona niciodată. Lor le era bine cunoscut faptul că, pentru a putea trăi împlinirea speranţei lor cereşti, ei trebuiau să se dovedească credincioşi, ba chiar „credincioşi pînă la moarte“ (Romani 5:3–5; Apocalipsa 2:10).

25. Cum se face că aceste consideraţii trebuiau să ajute creştinilor botezaţi şi predaţi lui Dumnezeu să–şi clarifice relaţia lor cu Dumnezeu, şi aceasta cu deosebire din primăvara analui 1935?

²⁵ Toate acestea ar trebui să ajute astăzi pe creştinii predaţi lui Dumnezeu şi botezaţi, să constate dacă spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritul lor propriu că ei sînt copii spirituali şi moştenitori sau comoştenitori cu Isus Christos în împărăţia sa cerească. Acest lucru este necesar îndeosebi din primăvara anului 1935. De ce tocmai de la acel timp? Fiindcă pe atunci a fost explicat că „marea mulţime“ descrisă în Apocalipsa 7:9–17 este o clasă pămîntească care nu este „născută din nou“. Acestei clase i–a fost acordată speranţa de a supravieţui „necazul cel mare“ al lumii, care este la un pas de noi, şi să ajungă în noua ordine dreaptă a lui Dumnezeu pentru a trăi acolo într–un paradis pămîntesc, sub împărăţia cerească a lui Isus Christos şi a celor 144 000 de comoştenitori ai săi (Luca 23:43). Dacă membrii acestei clase vor asculta de Impărăţie şi îşi vor dovedi în proba finală devotamentul faţă de suveranitatea universală a lui Iehova, ei nu vor mai fi nevoiţi să moară vreodată în calitatea lor de locuitori ai pămîntului. Ei aparţin la „alte oi“, pe care păstorul bun Isus Christos le–a menţionat în Ioan 10:16.

SPIRITUL SFINT CA INTERVENIENT

26. Ce altă funcţie îndeplineşe spiritul sfînt în legătură cu „sfinţii“ conform textului din Romani 8:23–27?

²⁶ Forţa activă sfînta nu atestă numai calitatea de fii spirituali a copiilor lui Dumnezeu, ci el mai îndeplineşte şi o altă funcţie. Apostolul Pavel a îndreptat atenţia la această funcţie în scrisoarea sa către adunarea din Roma, pe ai cărei membri el i–a desemnat ca „moştenitori ai lui Dumnezeu, deci şi comoştenitori cu Christos“ (Romani 1:7; 8:16, 17). Pavel a scris:

„Nu numai ea, ci şi noi înşine, care avem cel dintîi rod, adică spiritul, suspinăm înăuntrul nostru în timp ce aşteptăm înfierea, adică izbăvirea de trupul nostru prin răscumpărare. Căci în această speranţă am fost mîntuiţi; dar speranţa care se vede nu mai este speranţă. Căci mai poate spera omul ceva cea ce vede? Dar dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm pe mai departe cu răbdare.

In acelaşi fel şi spiritul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; căci nu ştim după ce lucruri să ne rugăm, aşa cum avem nevoie, dar spiritul însuşi intervine pentru noi cu suspine neexprimate. Acela însă care cercetează inimile, ştie după ce aspiră spiritul [care este năzuinţa spiritului, Elberfelder Bibel], deoarece el intervine pentru sfinţi în armonie cu Dumnezeu“ (Romani 8:22, 27).

27. In ce împrejurări creştinii au nevoie de spiritul sfînt ca intervenient?

²⁷ In acest context, sînt foarte potrivite cuvintele din Proverbe 13:12. „O aşteptare amînată, îmbolnăveşte inima“. In mijlocul creaţiunii umane suspinînde, creştinii care sînt copii spirituali ai lui Dumnezeu, nutresc speranţa de a fi eliberaţi de trupul lor uman imperfect şi de a intra în moştenirea cerească. Cîteodată, lor le este greu să se exprime clar în rugăciune, deoarece, aflîndu–se în împrejurări grele, ei nu ştiu întotdeauna precis după ce anume să se roage. In aceste cazuri, ei au nevoie de un intervenient, adică de spiritul sfînt al lui Dumnezeu, care să intervină pentru ei.

28, 29. (a) Cum de poate fi spus despre scriitorii Scripturilor Ebraice că cu ei s–au întîmplat aşa ca şi cînd ar fi rostit şi scris spiritul sfînt? (b) In ce privinţă se pot compara scriitorii biblici ebraici cu membrii adunării creştine?

²⁸ Apostolul Pavel a zis despre el şi fraţii lui creştini care fuseseră produşi prin spiritul lui Dumnezeu: „Noi înşine care avem cel dintîi rod, adică spiritul . . .“ (Romani 8:23). Prin aceasta, Pavel a înţeles că ei aveau forţa activă sfîntă invizibilă a lui Dumnezeu. Prin această forţă activă au fost inspiraţi o serie de bărbaţi să vorbească şi să noteze ceea ce au vorbit. A fost aşa ca şi cînd ar fi vorbit şi scris spiritul însuşi. In concordanţă cu aceasta, citim: „Nici o profeţie din Scriptură nu corespunde vreunei interpretări particulare, căci nici o profeţie n–a fost produsă vreodată prin voia unui om, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu după cum au fost dirijaţi de spiritul sfînt“ (2 Petru 1:20, 21). Scripturile Ebraice inspirate, din care Pavel obişnuia să citeze în vederea sprijinirii creştinismului, fuseseră scrise de oameni de rînd care aveau aceleaşi simţiri şi slăbiciuni ca şi membrii adunării creştine. In această privinţă ne putem simţi înrudiţi cu ei.

²⁹ „Si noi sîntem oameni şi avem aceleaşi cusururi ca şi voi“, au zis apostolul Pavel şi misionarul car–l însoţea, Barnaba, către păgînii idolatri, de care fuseseră consideraţi în mod fals ca fiind supraomeneşti, ca dumnezei cu chip de om (Fapte 14:15).

30. (a) Exprimările cărei forţe sînt în realitate, scrierile Bibliei, şi de aceea de ce folos sînt ele? (b) In ce situaţie şi împrejurări în care ajutorul omenesc a fost insuficient s–au aflat cîteodată persoanele amintite în Biblie?

³⁰ Scrierile inspirate ale Bibliei au fost în realitate exprimări ale spiritului sfînt a lui Dumnezeu. Din acest motiv ele sînt „folositoare spre instruire, mustrare, corectarea, lucrurilor, educaţie în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pe deplin capabil, echipat intotdeauna pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 3:16, 17). La aceste scrieri „folositoare“ aparţin şi o serie de rugăciuni care n–au fost îndreptate către Dumnezeu numai de către scriitori biblici, ci şi de alte persoane care erau predate la fel lui Dumnezeu. Aceste rugăciuni au fost prezentate lui Dumnezeu în cele mai diferite împrejurări. Persoanele care le–au rostit au avut aceleaşi cusururi omeneşti ca şi noi şi ei s–au aflat uneori în stări de deosebită apăsare şi împrejurări primejdioase. Situaţiile în care ei au necesitat ajutor, au fost atît de variate încît ele ar putea corespunde oricărei situaţii în care s–ar putea găsi cîteodată creştinii adevăraţi în timpul de astăzi. Aceste situaţii pot evolua în aşa fel încît ajutorul uman nu este suficient. După ce lucruri ar trebui să ne rugăm atunci?

31, 32. (a) Cum se face că creştinii nu ştiu cîteodată despre ce să se roage? (b) Cum intervine spiritul prin care au fost inspirate scierile Bibliei în favoarea creştinilor, şi cum ascultă Dumnezeu acest rugăciuni?

³¹ In lipsa noastră de ajutor şi sfat, noi „suspinăm în interiorul nostru“ (Romani 8:23). Nu ştim pu şi simplu, cu ce cuvinte să ne aducem cererile şi greşelile noastre în faţa ajutorului nostru ceresc. Totuşi, Dumnezeu înţelege situaţia noastră şi recunoaşte exact ce ne dorim.

³² Dacă noi înşine nu sîntem în stare să formulăm rugăciuni, atunci există totuşi rugăciuni gata formulate pentru noi. Unde? In scrierile sfinte profetice care au fost inspirate prin spiritul sfînt al lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte bine rugăciunile însemnate în Cuvîntul său. El ştie ce „năzuinţă“ au ele şi de asemenea, ce rugăciuni se potrivesc pentru situaţia noastră. De aceea, Dumnezeu consideră aceste rugăciuni potrivite notate în Biblie, aşa ca şi cum ar fi aduse chiar de creştini suspinînzi. Aceste rugăciuni n–au fost rostite chiar de către creştinii strîmtoraţi, dar Dumnezeu le ascultă ca şi cînd spiritul sfînt ar interveni la el, în favoarea lor, în armonie cu rugăciunile inspirate prin spirit, rugăciuni care se află în Biblie. Probabil, în acest caz, el ascultă rugăciunile într–un mod asemănător cum a ascultat în trecutul îndepărtat, în timpurile biblice, rugăcinile însemnate în Biblie.

33. Cum ne ajută spiritul în slăbiciunea noastră şi cu ce rezultat?

³³ Deoarece spiritul sfînt a inspirat notarea rugăciunilor originare în care a fost implorat Dumnezeu, se poate spune, că spiritul „intervine pentru sfinţi în armonie cu Dumnezeu“. In acest fel şi „spiritul vine în ajutorul slăbiciunilor noastre“ (Romani 8:26, 27). Dumnezeu nu omite să asculte la intervenţia spiritului său sfînt.

34. Ce constatăm în privinţa conţinutului rugăciunilor consemnate în Biblie şi pentru ce nu sînt zadarnice suspinele noastre neexprimate?

³⁴ De aceea, nu este nimic rău că, citind rugăciunile inspirate care au fost consemnate în Psalmi şi în celelalte părţi ale Sfintei Scripturi, creştinii întîlnesc şi rugăciuni care exprimă exact ceea ce au simţit ei, rugăciuni care conţin exact lucrurile pentru care ei tocmai voiau să se roage lui Dumnezeu pentru ei înşişi sau pentru adunarea creştină în ansamblu. Ei sînt profund impresionaţi să găsească rugăciuni prin care, sub influienţa spiritului sfînt sînt spuse exact aceleaşi lucruri care se potrivesc în cazul lor. Propriile lor ‘suspine neexprimate’ n–au fost neînţeleşi şi nici n–au rămas neluaţi în seamă. Astfel, ei află din scrierile inspirate prin spirit cu ce cuvinte a intervenit „spiritul“ pentru ei la Dumnezeu. Prin aceasta ei se simt întăriţi în convingerea lor pe care a exprimat–o apostolul Pavel în celelalte cuvinte ale sale: „Acum ştimcă Dumnezeu a făcut ca toate lucrările să conlucreze spre binele celor ce–l iubesc pe Dumnezeu“ (Romani 8:28).

35, 36. (a) Care forţă acţionează eficient în toate lucrările lui Dumnezeu, spre binele veşnic al acelora care–l iubesc? (b) Ce eliberare stă în faţa „noii creaţiuni“ şi ce anunţă acest lucru omenirii suspinînde?

³⁵ Spiritul sfînt al lui Dumnezeu activează plin de putere în toate lucrările lui Dumnezeu spre binele veşnic al acelora care–l pe Dumnezeu. Ce pregătire măreaţă este această forţă activă a lui Dumnezeu! Spiritul lui Dumnezeu care se face de cunoscut atît de impunător în Biblia inspirată, este infinit mai eficace decît orice bolboroseală de rugăciuni păgîne sau decît orice carte de rugăciuni editată de clericii creştinătăţii, care conţine rugăciuni special formulate şi care trebuie să fie citite cu ocazii deosebite, în împrejurări speciale, sau pentru anumite personalităţi mari.

³⁶ Creaţiunea umană veche nu are acest spirit, iar în secolul nostru al XX–lea ea suspină ca niciodată înainte, căutînd vreo posibilitate să devină liberă de sclavia corupţiei în care se găseşte sub sistemul vechi de lucruri. Insă acum 1 900 de ani a venit în existenţă şi a intrat în activitate „creaţiunea nouă“ a lui Dumnezeu. Ea a făcut acest lucru sub influienţa forţei motrice a spiritului sfînt al lui Dumnezeu care a fost turnat din ziua de Rusalii a anului 33 e.n. Zadarnic se străduieşte cea mai mare parte a creaţiunii umane vechi să nimicească „creaţiunea nouă“ a lui Dumnezeu, adunarea creştină produsă spiritual. Astăzi s–a apropiat timpul în care „noua creaţiune“ va fi izbăvită de trupul pămîntesc şi supus putrezirii. Apropierea acestei eliberări glorioase se anunţă a fi spre binele întregii omeniri. Adică ea anunţă că şi eliberarea omenirii suspinînde este iminentă, apropiindu–se noua ordine dreaptă îndărătul căreia se află spiritul sfînt a lui Dumnezeu.