Cum trebuie privită excluderea din comunitate

„O, Iehova, (. . .) cine va locui pe muntele tău cel sfînt? Cel care umblă în mod ireproşabil şi care practică dreptatea”. — Psalm 15:1, 2.

1, 2. De unde ştim că Dumnezeu aşteaptă de la închinătorii lui să susţină normele sale drepte?

IEHOVA este drept şi sfînt. Cu toate că este milos şi înţelegător cu oamenii imperfecţi, el aşteaptă din partea celor ce i se închină lui să reflecte sfinţenia sa prin străduinţa de a susţine normele sale drepte. — Psalm 103:8–14; Num. 15:40.

² Un israelit care viola în mod intenţionat sau deliberat poruncile lui Dumnezeu, cum erau de pildă cele îndreptate împotriva apostaziei, adulterului sau crimei, urma să fie executat, omorît (Num. 15:30, 31; 35:31; Deut. 13:1–5; Lev. 20:10). Această fermitate în susţinerea normelor rezonabile şi drepte ale lui Dumnezeu era bineveniţă pentru toţi israeliţii, căci ea îi ajuta să păstreze puritatea sau curăţenia adunării. Ea servea pentru a-i împiedica sau reţine pe cei care ar fi fost tentaţi să răspîndească stricăciunea, corupţia, în mijlocul poporului asupra căruia era chemat numele lui Dumnezeu.

 3. Care era situaţia unui iudeu exclus din sinagogă?

³ În secolul întîi al erei noastre iudeii aflaţi sub dominaţia romană nu dispuneau de autoritatea de-a aplica pedeapsa cu moartea (Ioan 18:28–31). Dar un iudeu care se făcea vinovat de violarea legii putea fi dat afară sau exclus din sinagogă. Un efect al acestei pedepse severe consta în faptul că trebuia ca ceilalţi iudei să-l evite pe cel excomunicat. Se spune că ceilalţi nu încheiau nici măcar tranzacţii comerciale cu respectivul, în afara faptului de a-i vinde cele strict necesare vieţiia. — Ioan 9:22; 12:42; 16:2.

4, 5. Cum trebuia să procedeze adunarea creştină cu un păcătos care nu s-a căit?

⁴ După constituirea adunării creştine, numele lui Dumnezeu a început să fie asociat cu această adunare şi a încetat să mai fie legat de naţiunea iudaică (Mat. 21:43; Fapte 15:14). În consecinţă, din partea creştinilor se putea aştepta pe bună dreptate să susţină sau să sprijine dreptatea lui Dumnezeu. Apostolul Petru a scris: „În acord cu Cel Sfînt care v-a chemat, fiţi şi voi sfinţi în toată conduita voastră, căci este scris: ’Voi trebuie să fiţi sfinţi, pentru că Eu sînt sfînt’” (I Pet. 1:14–16). Iehova îşi iubeşte poporul şi doreşte să ocrotească puritatea sau curăţenia adunării creştine. De aceea el a iniţiat măsura de a respinge sau de a exclude o persoană care stăruieşte într-un mod de acţiune care îl dezonorează pe Dumnezeu şi primejduieşte adunarea.

⁵ Apostolul Pavel a făcut recomandarea: „Cît despre un om care întemeiază [promovează] o sectă, respinge-l după un prim şi după un al doilea avertisment, ştiind că un asemenea om s-a abătut de la cale şi păcătuieşte, autocondamnîndu-se” (Tit. 3:10, 11). Da, bătrînii calificaţi din punct de vedere spiritual, aşa cum era Tit, mai întîi trebuia să-l ajute în mod iubitor pe delincvent. Dar dacă el nu reacţiona la ajutorul lor şi stăruia într-un mod de acţiune „păcătos”, ei aveau autoritatea să convoace comitetul de bătrîni pentru a-i „judeca pe membrii comunităţii” (I Cor. 5:12, Today’s English Version). Iubirea faţă de Dumnezeu şi curăţenia poporului său pretinde ca membrii „comunităţii”, ai adunării, să-l înlăture sau să-l respingă pe omul acela.

 6. De ce era corect şi potrivit să fie excluşi păcătoşii care nu manifestau căinţă?

⁶ În secolul întîi au apărut unii răufăcători de felul acesta. Dintre aceştia făceau parte Imeneu şi Alexandru, oameni care „au suferit un naufragiu cu privire la credinţa lor”. Pavel a spus: „I-am dat pe mîna lui Satan ca să înveţe prin disciplinare să nu blasfemiezeb” (1 Tim. 1:19, 20). Excluderea acelor doi bărbaţi a însemnat o severă măsură disciplinară, o pedeapsă prin care puteau învăţa să nu-l blasfemieze pe Dumnezeul cel sfînt şi viu. (Vezi Luca 23:16, unde este utilizat cuvîntul grecesc de bază care este redat în mod frecvent prin „disciplină”.) Era foarte pertinentc ca acei blasfemiatori să fie transferaţi sub autoritatea lui Satan, aruncaţi în întunericul lumii de sub influenţa lui Satan. — II Cor. 4:4; Ef. 4:17–19; I Ioan 5:19; vezi şi Fapte 26:18.

CUM TREBUIE TRATAŢI CEI EXCLUŞI

7, 8. Cum putem şti care trebuie să fie conduita noastră faţă de un exclus?

⁷ Se pot naşte însă unele întrebări cu privire la modul în care ar trebui să-l tratăm pe un fost membru al adunării care acum este exclus. Trebuie să fim recunoscători pentru faptul că în acest sens Dumnezeu a avut în vedere să ne pună la dispoziţie în Cuvîntul său răspunsuri şi îndrumări de a căror perfecţiune şi dreptate putem fi absolut siguri. — Ier. 17:10; Deut. 32:4.

⁸ La un moment dat un bărbat din adunarea din Corint a săvîrşit acte de imoralitate fără să se căiască însă. Pavel a scris ca acel bărbat ,să fie dat afară din mijlocul lor’, întrucît el era asemenea unei mici cantităţi de aluat dar care putea fermenta sau corupe o întreagă frămîntătură (I Cor. 5:1, 2, 6). Dar odată exclus, trebuia, oare, ca el să fie tratat doar ca o persoană obişnuită din lume pe care creştinii o pot întîlni în vecinătatea lor sau în viaţa de toate zilele? Observaţi ce a spus Pavel:

 9. Care a fost sfatul lui Pavel privitor la atitudinea creştinilor faţă de cei nedrepţi în general?

⁹ „V-am scris să încetaţi să vă complăceţi în societatea curvarilor [nu mă refer] cîtuşi de puţin [la] curvarii lumii acesteia sau [la] cei lacomi şi [la] extorcatoriid sau [la] idolatri. Altfel v-as fi spus, într-adevăr, să ieşiţi din lume” (I Cor. 5:9, 10). Prin aceste cuvinte Pavel arată că el avea înţelegerea realistă că cei mai mulţi oameni cu care venim noi în contact în treburile noastre zilnice n-au cunoscut şi n-au urmat niciodată căile lui Dumnezeu. Aceştia pot fi curvari, extorcatori sau idolatri, însă ei nu sînt persoane pe care creştinii le preferă drept societatea lor obişnuită şi apropiată. Noi încă trăim pe această planetă, în mijlocul oamenilor şi putem fi înconjuraţi de asemenea persoane, le putem vorbi la serviciu, la şcoală, în vecini.

10, 11. De ce trebuie să acţioneze creştinii într-un alt mod faţă de un păcătos care a fost exclus?

¹⁰ În versetul următor Pavel opune acestei situaţii atitudinea sau comportarea creştinilor faţă de cineva care a fost un „frate” creştin dar care a fost exclus din adunare din pricina unei fapte rele, a unui delict: „Ci eu acum vă scriu să încetaţi să vă complaceţi în societatea („să vă asociaţi cu”, T.E.V.) cuiva care poartă numele de frate [dar] care este curvar sau lacom sau idolatru sau insultător sau beţiv sau extorcator, [şi] cu un asemenea om nici să nu mîncaţi”. — I Cor. 5:11.

¹¹ Cel exclus nu este un oarecare om din lume, care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu şi care n-a practicat un mod de viaţă plăcut lui Dumnezeu. Dimpotrivă, el a cunoscut calea adevărului şi a dreptăţii, dar a părăsit acea cale ca s-o urmeze pe aceea a păcatului pînă la punctul de a fi exclus. De aceea el trebuie să fie tratat într-un alt mode. Petru a lămurit în ce fel diferă un asemenea fost creştin de un om obişnuit, „de pe stradă”. Apostolul a spus: „Dacă, după ce au scăpat de întinările lumii printr-o cunoştinţă exactă a Domnului şi Salvatorului Isus Cristos, se implică iarăşi exact în aceste lucruri şi sînt biruiţi [de ele], stările din urmă au devenit mai rele decît [cele] dintîi . . . Se întîmplă cu ei ceea ce spune proverbul adevărat: ’Cîinele s-a întors la ce vărsase, iar scroafa care a fost spălată [s-a întors] să se tăvălească în mocirlă’”. — II Pet. 2:20–22; I Cor. 6:11.

12. a) De ce termenul de „privare de comunitate” este adecvat? b) Ce arată istoria cu privire la modul în care cei ce se declarau creştini îi tratau pe păcătoşii din secolele de la început?

¹² Da, într-adevăr, Biblia le porunceşte creştinilor să nu întreţină comunitate sau tovărăşie cu o persoană care a fost exclusă din adunare. De aceea martorii lui Iehova numesc în mod adecvat excluderea cu termenul de „privare de comunitate” şi, în consecinţă, ei îl evită sau îl ocolesc pe un răufăcător care nu s-a căit. Refuzul lor de a se întovărăşi cu o persoană exclusă, indiferent la ce nivel spiritual sau social ar fi acea întovărăşire, reflectă loialitate faţă de normele lui Dumnezeu precum şi ascultare faţă de porunca sa de la I Corinteni 5:11, 13. Lucrul acesta se află în deplină armonie cu sfatul lui Isus că o asemenea persoană trebuie considerată sau privită în acelaşi fel în care era privit de către iudeii din acele timpuri „un om dintre naţiuni”. Un timp oarecare moartea apostolilor, cei care mărturiseau a fi creştini au urmat această procedură biblicăf. Dar cum se conformează oare astăzi numeroase biserici îndrumărilor clare ale lui Dumnezeu în această privinţă?

CEI CARE SE DESPART DIN PROPRIE INIŢIATIVĂ

13. Ce trebuie făcut în cazul unei persoane care devine slabă şi inactivă?

¹³ Un creştin poate slăbi spiritual fie din cauză că nu studiază cu regularitate Cuvîntul lui Dumnezeu, fie din cauză că are probleme personale sau pentru că are de suportat persecuţii (I Cor. 11:30; Rom. 14:1). Unul ca acesta ar putea înceta să participe la întrunirile creştine. Ce trebuie făcut într-un asemenea caz? Aduceţi-vă aminte că apostolii l-au abandonat pe Isus în noaptea arestării sale. Totuşi Cristos l-a îndemnat pe Petru: „Cînd te vei fi reîntors, întăreşte-i pe fraţii tăi [care l-au abandonat şi ei pe Isus]” (Luca 22:32). Prin urmare, imboldiţi de iubirea creştină, bătrînii şi alţi fraţi i-ar putea vizita şi ajuta pe cei care au slăbit şi au devenit inactivi (1 Tes. 5:14; Rom. 15:1; Evr. 12:12, 13). Este însă cu totul altceva atunci cînd unei persoane îi este neplăcut să mai fie creşatină şi se desparte din proprie iniţiativă.

14. Cum s-ar putea despărţi cineva din proprie iniţiativă?

¹⁴ S-ar putea ca cineva care a fost creştin adevărat să renunţe la calea adevărului declarînd că a încetat să se mai considere un martor al lui Iehova sau să mai fie cunoscut ca atare. Cînd, în cazuri foarte rare, se întîmplă aşa ceva, respectivul renunţă la poziţia sa de creştin, despărţindu-se în mod deliberat de adunare. Apostolul Ioan a scris: „Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau de felul nostru; căci dacă ar fi fost de felul nostru ei ar fi rămas cu noi”. — I Ioan 2:19.

15, 16 a) Cum s-ar mai putea despărţi cineva de adunare? b) Cum trebuie priviţi de către creştini cei care s-au despărţit de adunare şi cum trebuie să fie trataţi?

¹⁵ Altcineva ar putea să renunţe la locul său în adunarea creştină prin acţiunile sale, cum ar fi, de pildă, aceea de a deveni o parte a unei organizaţii ale cărei obiective sînt contrare Bibliei şi, în consecinţă, se află sub condamnarea lui Iehova Dumnezeu. (Vezi Apocalips 19:17–21; Is. 2:4.) Astfel dacă cineva care a fost creştin preferă să li se alăture celor care sînt dezaprobaţi de Dumnezeu, ar fi potrivit ca el să aducă la cunoştinţa adunării, printr-un scurt anunţ, faptul că el s-a despărţit din proprie iniţiativă şi că nu mai este un martor al lui Iehova.

¹⁶ Persoanele care încetează din proprie iniţiativă a mai fi „de felul nostru”, respingînd în mod deliberat credinţa şi convingerile martorilor lui Iehova, ar fi potrivit să fie privite şi tratate în acelaşi fel în care sînt privite şi tratate persoanele care au fost private de comunitate din cauza unui delict.

COLABORARE CU ADUNAREA

17, 18. Ce implică colaborarea noastră cu adunarea, referitor la privarea de comunitate?

¹⁷ Deşi creştinii se bucură de tovărăşie sau comunitate spirituală atunci cînd discută sau studiază Biblia împreună cu fraţii lor sau cu persoanele interesate, ei totuşi nu vor dori să aibă o asemenea comunitate cu un păcătos exclus (sau cineva care a renunţat la credinţa şi la convingerile martorilor lui Iehova, despărţindu-se din proprie iniţiativă). Persoana exclusă a fost ,respinsă’, „autocondamnată” fiind pentru că a „păcătuit”, iar cei din adunare acceptă judecata lui Dumnezeu şi o sprijinesc. Excluderea implică însă mai mult decît doar faptul de-a înceta să avem comunitate sau tovărăşie spirituală. — Tit. 3:10, 11.

¹⁸ Pavel a scris: „Încetaţi să vă complaceţi în societatea (. . .) nici să nu mîncaţi cu un asemenea om (I Cor. 5:11). Servirea unei mese este un timp de relaxare şi de asociere sau întovărăşire cu alţii. În consecinţă, Biblia exclude sau interzice aice asocierea amicală cu o persoană exclusă precum şi însoţirea acesteia pentru a-i servi de partener la un picnic, la o serată dansantă, la un joc cu mingea, într-o călătorie pe litoral, la un teatru sau chiar şi la un simplu dejung. (Problemele speciale care implică o rudenie care a fost exclusă vor fi examinate în articolul următor).

19. De ce pare uneori dificil să sprijineşti o excludere, dar de ce este important să o sprijinim?

¹⁹ S-ar putea întîmpla ca uneori un creştin să se simtă supus la o puternică presiune de a ignora acest sfat biblic. Presiunea ar putea fi exercitată fie de propriile sentimente, fie de persoane cunoscute. Spre exemplu, un frate a cedat în faţa insistenţelor a două persoane excluse care i-au cerut să oficieze căsătoria lor. A putut fi oare considerat acest serviciu drept un simplu gest de amabilitate? Unii aşa ar putea crede. Dar de ce au fost oare preferate serviciile sale şi nu acelea ale primarului oraşului sau ale unui ofiţer al stării civile? Oare nu din cauza poziţiei sale ca ministru al lui Dumnezeu şi datorită priceperii sale de a da sfaturi din Cuvîntul lui Dumnezeu privitoare la căsătorie? Cedarea în faţa unei asemenea presiuni l-a implicat pe fratele respectiv în întovărăşirea cu acea pereche de tineri care fuseseră excluşi din adunare din cauza conduitei lor lipsite de devoţiune sfîntă. — I Cor. 5:13.

20. Cum ar trebui să acţionăm atunci cînd este exclus un asociat de afaceri?

²⁰ Alte probleme se ivesc în legătură cu afacerile sau angajarea în serviciu. Cum stau lucrurile atunci cînd te angajează într-un serviciu un om care în prezent este exclus din adunare, sau atunci cînd tu eşti cel care angajează pe cineva care a fost exclus? Ce vei face? Dacă în prezent eşti încă obligat din punct de vedere contractual sau financiar să mai continui relaţiile de afaceri cu cel exclus, vei avea totuşi, în mod categoric, o atitudine diferită faţă de el. Discutarea unor probleme de afaceri cu el sau contactul cu el la serviciu s-ar putea să fie necesare, dar discuţiile spirituale sau deconectarea în societatea lui vor aparţine trecutului. În felul acesta vei putea da dovadă de ascultare faţă de Dumnezeu şi îţi vei pune în faţă o barieră ocrotitoare. În acelaşi timp faptul acesta îi va întipări în minte celui exclus cît de mult şi în cît de diferite feluri l-a costat păcătul săvîrşit. — II Cor. 6:14, 17.

SE POATE STA DE VORBĂ CU O PERSOANA EXCLUSĂ SAU CARE S-A RETRAS?

21, 22. Ce sfat ne dau Scripturile cu privire la faptul dacă putem vorbi sau nu cu o persoană privată de comunitate?

²¹ Dar susţinerea dreptăţii lui Dumnezeu şi sprijinirea aranjamentului său privitor la privarea de comunitate pretinde oare ca un creştin să nu-i adreseze unei persoane excluse nici măcar un simplu salut cum ar fi „Bună ziua” sau „Servus”? Unii şi-au exprimat nedumerirea în privinţa aceasta, avînd în vedere sfatul lui Isus de a-i iubi pe duşmanii noştri şi de a nu-i ,saluta doar pe fraţii noştri’. — Mat. 5:43–47.

²² În realitate, Dumnezeu, în înţelepciunea sa, nu a căutat să ne prezinte orice situaţie posibilă împreună cu rezolvarea ei. Noi avem nevoie să cunoaştem sensul a ceea ce spune Iehova cu privire la modul de a trata o persoană exclusă, pentru ca apoi să putem depune străduinţa de-a ne însuşi punctul său de vedere. Prin intermediul apostolului Ioan Dumnezeu ne explică:

„Oricine o ia înainte şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, nu are Dumnezeu . . . Dacă vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură, nu-l primiţi în casa voastră şi nu-i adresaţi [nici] un salut. „Căci cine îi adresează un salut participă la lucrările sale rele”. — II Ioan 9–11.

23, 24. De ce este un lucru înţelept să evităm a vorbi cu indivizii excluşi?

²³ Apostolul care a dat acest avertisment a fost foarte apropiat de Isus şi ştia bine că Isus se exprimase cu privire la salutarea adresată altora. El mai ştia, de asemenea, că salutul obişnuit în acele timpuri era „Pace”. Oricît de deosebită ar fi de un oarecare „duşman” personal, sau de un om din lume, reprezentant al autorităţilor, care se împotriveşte creştinilor, totuşi o persoană privată de comunitate sau care s-a retras singură şi care caută să-şi susţină sau să-şi justifice gîndirea sa apostată sau care continuă în conduita sa lipsită de devoţiune sfînţă, desigur că nu este o persoană căreia să i se dorească „Pace” (1 Tim. 2:1, 2). Iar noi ştim bine, pe bază de experienţă cîştigată în trecerea anilor, că un simplu „Bună ziua” sau „Servus” adresate cuiva constituie un prim pas care duce la o conversaţie şi poate chiar şi la o prietenie. Am dori noi, oare să facem acest prim pas spre o persoană privată de comunitate?

²⁴ ,Dar dacă respectivul pare a se căi şi are nevoie de încurajare?’ — ar putea întreba cineva. Pentru rezolvarea unei asemenea situaţii există măsuri corespunzătoare. Supraveghetorii din adunare servesc ca păstori spirituali şi ocrotitori ai turmei (Evr. 13:17; I Pet. 5:2). Dacă o persoană privată de comunitate sau care s-a retras singură cere sau dă semne că doreşte să se reîntoarcă în favoarea lui Dumnezeu, bătrînii îi pot vorbi. Fi îi vor explica în mod amabil ce este necesar să facă şi vor putea să-i dea şi îi pot da un îndemn potrivit. Ei pot trata cu respectivul pe baza faptelor legate de păcatul său din trecut şi de atitudinea sa. Altora din adunare le lipsesc asemenea informaţii. Astfel, dacă cineva crede că cel privat de comunitate sau cel care s-a retras ,se căieşte’, ar putea judeca pe baza unei impresii mai degrabă decît pe baza unei informaţii exacte. Dar dacă bătrînii ajung la convingerea că s-a căit şi că a dat dovadă de roade ale căinţeih, el va fi reintegrat în adunare. După ce are loc lucrul acesta, restul adunării îl poate întîmpina în mod călduros la întruniri, îi poate arăta iertare, îl poate mîngîia şi îşi poate manifesta iubirea faţă de el, aşa cum i-a îndemnat Pavel pe corinteni să procedeze cu bărbatul care a fost reintegrat pe vremea sa în adunarea din Corint. — II Cor. 2:5–8.

SĂ NU PARTICIPĂM LA LUCRĂRI RELE

25, 26. Ce ne sfătuieşte Dumnezeu în ce priveşte faptul de a deveni un „părtaş” cu o persoană exclusă?

²⁵ Toţi creştinii sinceri trebuie să se lase pătrunşi pînă în adîncul inimii de adevărul plin de seriozitate pe care l-a scris Ioan sub inspiraţia lui Dumnezeu: „Cel care îl salută [„îi zice ’Bun venit!’”, T.N.R.] [pe un păcătos privat de comunitate care promovează o învăţătură greşită sau care are o conduită lipsită de devoţiune sfîntă] participă la faptele lui rele”. — II Ioan 11.

²⁶ Mulţi comentatori ai creştinătăţii obiectează împotriva textului din II Ioan 11. Ei pretind că acesta conţine un ,sfat necreştin, contrar spiritului Domnului nostru’ sau că ar încuraja intoleranţa. Asemenea păreri izvorăsc însă din organizaţiile religioase care nu aplică porunca lui Dumnezeu de a-l ,înlătura pe omul acela rău din mijlocul vostru’ şi care nu îi excomunică decît rareori din bisericile lor chiar şi pe cei mai notorii răufăcători (I Cor. 5:13). „Toleranţa” lor este nescripturală, necreştină. — Mat. 7:21–23; 25:24–30; Ioan 8:44.

27. Cum ar putea deveni un creştin un asemenea „părtaş”? Cu ce rezultat?

²⁷ Dar nu este un lucru greşit să-i fim loiali Dumnezeului drept şi adevărat care a inspirat scrierea Bibliei. El ne spune că îi va accepta pe ,muntele sau cel sfînt’ numai pe aceia care umblă în mod ireproşabil, care practică dreptatea şi vorbesc adevărul (Ps. 15:1–5). Dar dacă totuşi un creştin se decide să-şi lege soarta de aceea a unui răufăcător care a fost respins de către Dumnezeu şi care a fost exclus sau s-a despărţit el singur de adunare, decizia sa este tot una cu a spune: ,Nici eu nu doresc un loc pe muntele cel sfînt al lui Dumnezeu’. Dacă bătrînii l-au văzut îndreptîndu-se într-o asemenea direcţie greşită, întovărăşindu-se cu regularitate cu o persoană privită de comunitate, va trebui ca ei să ,caute a-l ajuta cu iubire şi cu răbdare’ să-şi recîştige punctul de vedere al lui Dumnezeu (Mat. 18:18; Gal. 6:1). Ei îl vor avertiza cu blîndeţe, iar dacă va fi necesar îl vor ,mustra cu severitate’. Ei doresc să-l ajute să rămînă pe ,muntele cel sfînt al lui Dumnezeu’. Dar dacă el nu vă înceta să se asocieze cu persoana exclusă, se face astfel ,părtaş [sprijinitor sau participant] la lucrările rele’ şi va trebui să fie înlăturat din adunare, adică exclus. — Tit. 1:13; Iuda 22, 23; vezi şi Numeri 16:16.

LOIALI MODULUI DE A VEDEA AL LUI DUMNEZEU

28. Cum ne putem manifesta loialitatea faţă de modul de a vedea al lui Iehova?

²⁸ Loialitatea faţă de Iehova Dumnezeu şi faţă de măsurile luate de el este un izvor de fericire, pentru că toate căile sale sînt dreptate, justiţie şi binefacere. Lucrul acesta este valabil şi cu privire la măsura sa referitoare la privarea de comunitate a răufăcătorilor care nu se căiesc. În timp ce ne aducem aportul la sprijinirea acestui aranjament, ne putem pune toată încrederea în cuvintele lui David: „Să luaţi la cunoştinţă că Iehova îi va deosebi în mod categoric pe cei care-i sînt loiali” (Ps. 4:3). Da, Dumnezeu îi separă, îi onorează şi-i îndrumă pe cei care îi sînt loiali lui şi căilor sale. Printre numeroasele binecuvîntări care rezultă dintr-o asemenea loialitate se numără şi bucuria de a fi printre aceia pe care Dumnezeu îi aprobă şi îi acceptă ,pe muntele său cel sfînt’. — Ps. 84:10, 11.

ÎŢI ADUCI AMINTE DE ACESTE PUNCTE?

Cum erau trataţi iudeii care erau excluşi din sinagogă?

Ce deosebiri a arătat Pavel că există între modul de a le trata

1) pe persoanele imorale din lume, şi modul de a le trata?

2) pe persoanele imorale îndepărtate din adunare prin privare de comunitate?

Cum trebuie privită de către creştini o persoană care se desparte de adunare din proprie iniţiativă?

De ce nu-i salută creştinii şi nu vorbesc cu cei privaţi de comunitate?

Ce trebuie să facem în ce priveşte privarea de comunitate pentru a putea să rămînem ,pe muntele sfînt al lui Dumnezeu’?

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 20]

„Nici să nu mîncaţi” cu o persoană privată de comunitate