Întrebări de la cititori
◼ De ce Martorii lui Iehova le-au privat de comunitate (le-au excomunicat) pentru apostazie pe unele persoane care îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu, în Biblie şi în Isus Cristos?
Cei care pun asemenea întrebare argumentează că multe organizaţii religioase care se pretind creştine permit membrilor lor să-şi exprime dezacordul faţă de doctrinele respectivelor organizaţii. Chiar şi unii clerici nu sînt de acord cu învăţăturile fundamentale ale bisericii lor şi totuşi nu sînt daţi afară. În aproape toate cultele creştinătăţii există modernişti şi fundamentalişti între care există mari dezacorduri în ceea ce priveşte faptul că Scripturile au fost inspirate.
Totuşi, acestea nu constituie un motiv ca şi noi să procedăm la fel. De ce? Multe dintre aceste culte permit opinii foarte contradictorii în rîndul clericilor şi al laicilor, deoarece ele consideră că nu pot stabili cu certitudine care este adevărul biblic. Ele sînt asemenea scribilor şi fariseilor din timpul lui Isus care nu erau în stare să vorbească în calitate de persoane cu autoritate, lucru pe care îl făcea însă Isus (Matei 7:29). Pe lîngă aceasta, întrucît membrii acestor religii promovează interconfesionalismul, ei sînt obligaţi să nu acorde prea multă atenţie opiniilor contradictorii.
Dar adoptarea unei asemenea atitudini nu are nici o bază scripturală. Isus nu a făcut front comun cu nici una dintre sectele iudaismului. Iudeii aparţinînd acelor secte pretindeau că ei cred în Dumnezeul creaţiei şi în Scripturile ebraice, îndeosebi în Legea lui Moise. Dar Isus le-a zis discipolilor săi: „Feriţi-vă (. . .) de învăţătura fariseilor şi saducheilor“ (Matei 16:11, 12; 23:15). Observaţi, de asemenea, tonul categoric pe care îl foloseşte Pavel pentru a clarifica lucrurile: „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar declara ca veste bună ceva ce trece peste ceea ce noi v-am declarat ca veste bună, să fie blestemat!“ Pavel a repetat apoi această afirmaţie, ca să-i dea mai multă importanţă. — Galateni 1:8, 9.
Predarea unor doctrine care se abat de la învăţătura fundamentală sau sînt în contradicţie cu aceasta nu corespunde creştinismului adevărat, după cum explică Pavel în 1 Corinteni 1:10: „Fac apel la voi, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos ca toţi să vă puneţi de acord unul cu altul, în aşa fel încît să nu fie divizări între voi şi să fiţi uniţi în mod perfect în minte şi în cuget“ (New International Version). În Efeseni 4:3–6 el mai afirmă că, creştinii trebuie „să se străduiască sincer să respecte unitatea spiritului în legătura unificatoare a păcii. Există un singur corp şi un singur spirit, tot aşa cum şi voi aţi fost chemaţi într-o singură speranţă la care aţi fost chemaţi; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.“
Urma ca această unitate să se realizeze şi să fie păstrată prin cercetarea Scripturilor în mod individual şi independent de către fiecare persoană în parte, prin aprecierea în mod individual a lucrurilor cercetate şi prin predarea acestor concluzii sub formă de învăţături? Cîtuşi de puţin! Prin intermediul lui Isus Cristos, Iehova Dumnezeu a dat în acest scop pe „unii ca apostoli, (. . .) pe unii ca evanghelizatori, pe unii ca păstori şi învăţători (. . .) pînă vom ajunge toţi la unitatea de credinţă şi în cunoştinţa exactă a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om adult“. Da, cu ajutorul acestor slujitori ar putea fi, şi va fi, posibilă unitatea congregaţiei — unitate în ceea ce priveşte învăţătura şi activitatea. — Efeseni 4:11–13.
Evident că baza pentru a se îngădui comunitatea cu Martorii lui Iehova nu o constituie numai credinţa în Dumnezeu, în Biblie, în Isus Cristos şi aşa mai departe. Papa — conducătorul Bisericii Romano-Catolice — şi arhiepiscopul de Canterbury — conducătorul Bisericii Anglicane — împărtăşesc credinţa menţionată mai sus, şi totuşi membrii uneia dintre aceste biserici nu pot fi membri ai celeilalte biserici şi viceversa. În mod asemănător, faptul că cineva declară că crede în cele de mai sus nu îi dă dreptul să se numească Martor al lui Iehova.
Pentru ca cineva să aibă permisiunea de a intra în comunitatea Martorilor lui Iehova, el trebuie să accepte întreaga gamă de învăţături biblice adevărate, inclusiv acele convingeri pe care le împărtăşesc numai Martorii lui Iehova. Dar ce includ aceste convingeri?
Marele litigiu care este pus înaintea omenirii este legitimitatea suveranităţii lui Iehova, care constituie motivul pentru care el a permis răutatea vreme îndelungată (Ezechiel 25:17). Apoi, faptul că Isus a avut existenţă spirituală înainte de a fi om şi că este subordonat Tatălui său ceresc (Ioan 14:28). Apoi faptul că astăzi există pe pămînt un „sclav fidel şi prevăzător“ căruia i s-au ‘încredinţat toate interesele pămînteşti ale lui Isus’. Acest „sclav“ este corelat cu Colegiul central al Martorilor lui Iehova (Matei 24:45–47). La acestea se adaugă: faptul că anul 1914 a marcat sfîrşitul timpului păgînilor şi instaurarea Regatului lui Dumnezeu în ceruri. Şi că a marcat de asemenea, timpul prezenţei profeţite a lui Isus (Luca 21:7–24; Apocalips 11:15—12:10); faptul că numai 144 000 vor primi răsplata cerească (Apocalips 14:1, 3); faptul că Armaghedonul — care se referă la bătălia zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic — este aproape (Apocalips 16:14, 16; 19:11–21); faptul că după Armaghedon va urma Domnia Milenară a lui Cristos care va restabili paradisul pe întregul pămînt; faptul că primii care se vor bucura de el vor fi membrii actualei „mari mulţimi“ de „alte oi“ ale lui Isus. — Ioan 10:16; Apocalips 7:9–17; 21:3, 4.
Avem oare un precedent în Scripturi pentru atitudinea riguroasă pe care am adoptat-o? Desigur! Iată ce a scris Pavel despre unele persoane din timpul său: „Cuvîntul lor se va întinde asemenea cangrenei. Imeneu şi Filet sînt din numărul lor. Aceşti oameni au deviat de la adevăr, spunînd că învierea ar fi avut deja loc; şi ei subminează credinţa unora.“ (2 Timotei 2:17, 18; vezi şi Matei 18:6.) Nu există nimic în Biblie care să indice că aceşti oameni nu credeau în Dumnezeu, în Biblie, în jertfa lui Isus. Totuşi, în ceea ce priveşte un singur aspect fundamental — învăţătura pe care o predau ei despre timpul învierii — Pavel i-a înfierat pe bună dreptate ca apostaţi cu care creştinii fideli nu voiau să aibă comunitate.
În mod asemănător, apostolul Ioan i-a etichetat drept anticrişti pe aceia care nu credeau că Isus venise în carne. Este foarte probabil că ei credeau în Dumnezeu, în Scripturile ebraice, în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi aşa mai departe, dar ei nu erau de acord cu faptul că Isus venise realmente în carne, şi, de aceea, au fost denumiţi „anticrişti“. Iată ce spune Ioan în continuare despre aceia care susţineau aceste concepţii diferite: „Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce această învăţătură, să nu-l primiţi niciodată în casele voastre şi să nu-i adresaţi nici un salut. Fiindcă cel care îi adresează un salut participă la lucrările lui rele.“ — 2 Ioan 7, 10, 11.
În urma acestor exemple, dacă un creştin (care pretinde că crede în Dumnezeu, în Biblie şi în Isus) promovează, fără să se căiască, învăţături false, s-ar putea să fie necesar să fie exclus din adunare. (Vezi Tit 3:10, 11.) Bineînţeles, dacă cineva are pur şi simplu îndoieli sau nu are cunoştinţă cu privire la o anumită problemă, slujitorii calificaţi îl vor ajuta cu toată dragostea. Această atitudine corespunde sfatului: „Continuaţi să arătaţi îndurare celor care au îndoieli; salvaţi-i, smulgîndu-i din foc“ (Iuda 22, 23). Aşadar, adevărata adunare creştină nu poate fi pe drept acuzată de dogmatism şi severitate, însă ea pune mare preţ pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi acţionează în sensul unităţii bazate pe acest Cuvînt.