Iubirea în acţiune
“Iubirea nu dă greş niciodată“. — 1 Cor. 13:8.
1. De ce nu trebuie să fim surprinşi de lipsa iubirii adevărate în această lume?
AUZIM adeseori în lumea în care trăim cuvîntul „iubire“. El apare în cîntece, în cărţi, pe ecrane, pe afişe, în anunţuri şi chiar pe nasturi. Si totuşi trăim într-o lume în care se găseşte foarte rar iubirea gata de sacrificiu. Lucrul acesta nu trebuie să ne surprindă, căci mulţi oameni schimbă dragostea cu pasiunea şi sentimentalismul. Ei nu cunosc iubirea care îi caracterizează pe adevăraţii discipoli ai lui Isus Cristos. Această iubire merge mai departe decît iubirea faţă de aproapele. Ea include, dacă este nevoie, dispoziţia de a renunţa la viaţă pentru fraţii creştini. In felul acesta este imitat Isus Cristos care şi-a depus viaţa în mod voluntar pentru omenire. — 1 Ioan 3:16–18.
2. Care este subiectul de discuţie din 1 Corinteni, capitolul 13?
2 Este limpede că iubirea creştină este o iubire activă, manifestîndu-se prin binele făcut altora. Fiind un sentiment sau o stare emotivă, această iubire nu este uşor de definit. Dar felul în care se exprimă ea poate fi descris. Iar în 1 Corinteni, capitolul 13, găsim o descriere cu adevărat măiastră a iubirii pe care trebuie să o posede creştinii. Accentul din acest capitol nu cade pe expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire, nici pe iubirea noastră faţă de Iehova Dumnezeu, ci importanţa materialului stă în faptul că acesta arată cum trebuie manifestată iubirea faţă de semeni.
3. Care erau unele dintre problemele care existau în adunarea din Corint?
3 Ea era un lucru de care creştinii din Corint aveau nevoie, pentru că ei nu se bucurau în modul cel mai deplin de relaţiile lor reciproce. După cum reiese dintr-o examinare în întregime a primei scrisori către corinteni, adunarea avea probleme de invidie, de ceartă, de dezbinare, de lăudăroşenie, de imoralitate, de necinste şi de permitere a unor libertăţi nepotrivite. Unii din adunarea din Corint doreau să aibă prestigiu. Ei doreau să-i pună în umbră pe alţii în ce priveşte capacităţile şi darurile sau talentele. — 1 Cor. 1:10, 11; 3:2, 3; 4:6, 7; 5:1, 2; 6:7, 8; 8:1, 2, 7–13; 11:18, 19; 12:14–18.
„O CALE CARE LE DEPASESTE PE TOATE“
4. Aveau toţi creştinii din secolul întîi e.n. aceleaşi daruri?
4 Fireşte că nu era greşit ca cineva să privească darurile mai mari ale spiritului drept ceva demn de dorit sau ca un bărbat să vrea să servească adunarea ca apostol, ca profet sau ca învăţător. Dar apostolul Pavel a arătat: „Dar oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt profeţi? Toţi sînt învăţători, şi toţi fac fapte de putere? Toţi au darurile vindecărilor? Toţi vorbesc în limbi? Toţi sînt traducători“? (1 Cor. 12:29, 30). Exista însă ceva ce puteau face toţi ce faceau parte din adunare. Lucrul acesta de fapt era mult mai remarcabil decît urmărirea „darurilor mai mari“. Faptul acesta reiese din îndemnul apostolului: „Continuaţi să căutaţi cu zel darurile mai mari. Si totuşi vă arăt o cale care le depăşeşte pe toate celelalte“. — 1 Cor. 12:31.
5, 6. (a) Ce vioa să spună Pavel prin expresia „o cale care le depăşeşte pe toate celelalte“? (b) Cum a arătat el că posedarea de capacităţi şi daruri nu era lucrul de cea mai mare importanţă pentru creştinii adevăraţi?
5 Care este această cale prominentă? Este calea iubirii. Da, era nevoie ca aceşti creştini din Corint să facă schimbări în felul lor de a aprecia „darurile“ şi de a pune în acţiune iubirea. Arătînd de ce dragostea era de o mai mare valoare decît capacităţile şi darurile sau talentele, Pavel scria: „Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am iubire, am devenit o bucată sonoră de alamă sau un cimbal zăngănitor. Iar dacă am darul profeţiei şi sînt informat despre toate secretele sacre şi despre toată cunoştinţa şi dacă am toată credinţa, aşa încît să mut şi munţii, dar nu am iubire, nu sînt nimic. Si dacă îmi dau toată averea ca să-i hrănesc pe alţii şi dacă îmi predau corpul ca să mă pot lăuda, dar nu am iubire, nu am tras nici un folos“. — 1 Cor. 13:1–3.
6 Capacitatea unui creştin de a vorbi alte limbi decît limba sa maternă trebuia să fi fost, desigur, un dar valoros. Chiar şi mai mare trebuie să fi fost capacitatea de a vorbi în limbile îngerilor, care sînt o creaţie superioară omului. Dar dacă respectivul avea utilizeze darul pentru a-şi sublinia importanţa sau avea să-l motiveze în vreun alt mod greşit, el nu-i zidea pe semenii săi, inclusiv pe fraţii săi creştini. El avea să fie doar asemenea unui zgomot puternic produs de un instrument de alamă sau de un cimbal. In plus, fără iubire darurile profeţirii, cunoştinţei şi credinţei miraculoase nu ar fi servit spre încurajarea altora. Atunci aceste daruri sau talente nu ar fi fost utilizate corect. La fel, cineva care şi-ar fi dat cu generozitate bunurile la alţii numai ca să se poată laudă, n-ar fi avut nici un folos. El nu primea nici o răsplată. Dar dacă ar fi optat să ia asupră-şi suferinţă sau chiar moarte eventual cu intenţia de a deveni un erou în ochii oamenilor? El nu ar fi dovedit nici de data aceasta iubire adevărată faţă de Dumnezeu şi nici faţă de semenii săi şi astfel dispoziţia sa de a face sacrificiul suprem nu i-ar fi adus un profit de durată. El nu ar fi primit absolut nimic în afară de aplauzele oamenilor muritori. (Compară cu Matei 6:1–4) Pentru că iubirea este atît de importantă, am face bine să examinăm cum corespundem noi necesităţii de a manifesta această excelentă însuşire. Urmărim noi cu adevărat „calea care le depăşeşte pe toate“?
CUM TREBUIE MANIFESTATA IUBIREA IN FAPTE
7. Cum arătăm noi iubire cînd sîntem supuşi la încercări?
7 1 Corinteni 13:4 declară: „Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună“. Ce ne pretinde acest fapt? Trebuie să reacţionăm la fel atunci cînd sîntem provocaţi, oprimaţi, iritaţi sau prezentaţi în mod fals? Cel ce manifestă îndelungă răbdare evită acţiunea pripită sau izbucnirile afective. El va suporta cu răbdare în împrejurări de încercare, procedînd astfel în speranţa că cei ce poartă răspunderea pentru neplăcerile sale vor fi ajutaţi să îşi schimbe procedurile. Din acelaşi motiv ar trebui să fim şi amabili şi să nu dăm dovadă de grosolănie, duritate sau ură, ci de tandreţe, blîndeţe, amabilitate şi dispoziţie de a ajuta. (Compară cu Rom. 12:20, 21; 1 Pet. 2:18–23). Datorită interesului sincer faţă de fraţii noştri de credinţă, ar trebui să suportăm caracteristicile firii lor şi orice slăbiciune de conştiinţă pe care ar putea-o avea. Noi nu ar trebui să insistăm asupre drepturilor noastre, ci ar trebui să ne reţinem de la a ne folosi din plin de libertatea noastră creştină. Astfel nu îi vom poticni pe alţii şi nu le vom da ocazie să se întoarcă de la închinarea adevărată. — Rom. 14:1–4, 19–21.
8. De ce lăudăroşenia, fanfaronada şi gelozia nu sînt dovezi de iubire?
8 In continuare ni se spune: „Iubirea nu este geloasă, nu se laudă, nu se îngîmfă“ (1 Cor. 13:4). Dacă îi iubim cu adevărat pe fraţii noştri creştini, cum ar fi posibil să fim geloşi sau invidioşi din pricina realizărilor, binecuvîntărilor sau capacităţilor lor? Mai degrabă ne vom bucura cu privire la ei şi vom fi fericiţi pentru că sînt în stare să aibă un rol în edificarea adinării (Rom. 12:15, 16). De asemenea, cum ar fi ca în permanenţă să ne punem în frunte pe noi înşine şi să aducem mereu în centru atenţiei propriile noastre realizări şi experienţe? Lucrul acesta ar putea fi descurajator pentru cei care ne ascultă. Ei ar putea începe să aibă sentimentul că în comparaţie cu noi au făcut prea puţin. Lăudăroşenia şi fanfaronada noastră n-ar putea decît să-i dărîme pe alţii şi să-i abată de la glorificarea ce ar trebui să i-o aducă lui Iehova Dumnezeu. Cît de lipsit de iubire ar fi aşa ceva! Ar fi mult mai bine să ne înfăţişăm propriul nostru rol ca neînsemnat. Noi nu sîntem decît nişte sclavi ai lui Dumnezeu şi lui trebuie să i se aducă cinstea şi lauda pentru creşterea din adunarea creştină (1 Cor. 3:5–9). Smerenia ne va feri să avem o părere exagerată despre noi înşine şi ne va împiedica de la tentaţia de a face impresie asupra altora cu presupusa noastră importanţă.
9. Pentru că „iubirea nu se comportă indecent“, ce ni se cere nouă în acest sens?
9 Apoi, iubirea „nu se comportă indecent“ (1 Cor. 13:5). Atunci cînd în noi este o iubire sinceră, urîm orice formă de răutate. Dar aici este implicat şi mai mult decît atît. Expresia „nu se comportă indecent“ mai poate însemna şi „a nu fi prost crescut“ (Vezi The New English Bible). In toate relaţiile iubirea generează o conduită corectă. Cineva care iubeşte, nu-i priveşte de sus pe cei săraci şi nevoiaşi şi nici nu evită societatea lor. El nu îşi restrînge societatea, limitînd-o la cîţiva aleşi. (Compară cu Iacob 2:1–9). Conduita cuviincioasă implică şi manifestarea de respect faţă de persoanele cu autoritate. Dacă avem iubire vom respecta persoana şi bunurile altora. Aici se includ şi locurile noastre de întrunire. Cît de rău le stă copiilor să scrie pe scaune sau să alerge în jurul sălii, izbindu-se la fiecare pas de oameni! O asemenea conduită indecentă nu are loc în adunarea creştină. Ea se răsfrînge nefavorabil asupra felului în care părinţii îşi educă copiii.
10. Cum putem noi arăta că nu ne uităm după propriile noastre interes?
10 Continuîndu-şi descrierea sa făcută iubirii, apostolul Pavel scrie: „[Iubirea] nu se uită după propriile interese“. (1 Cor. 13:5) Da, ea este interesată activ de toţi membrii adunării — tineri şi bătrîni, bolnavi şi infirmi, de cei care muncesc din greu în lucrarea de învăţare, de predicare, de facere de discipoli. Iubirea este vigilentă cu privire la nevoile fraţilor noştri de credinţă şi este gata să reacţioneze favorabil şi să ofere un serviciu. Ea nu insistă asupra propriului fel de a vedea (1 Cor. 10:23, 24). Această minunată însuşire nu are nimic de-a face cu felul de a filozofa: „mai întîi eu“. Ea este complet neegoistă.
11. Intrucît iubirea „nu se lasă provocată“, ce ar trebui noi să evităm?
11 Intrucît „iubirea nu se înfurie“, categoric că ar fi greşit să găsim scuze pentru izbucnirile noastre de mînie (1 Cor. 13:5). Noi trebuie să fim „înceţi la mînie“, evitînd accesele de furie (Iac. 1:19). In familie aceasta pretinde ca toţi să se străduiască să fie răbdători cu lipsurile celorlalţi. Iar în adunare, în special bătrînii să dea un exemplu de răbdare atunci cînd surorile şi fraţii par a fi uituci şi neglijenţi sau nu îşi iau în serios responsabilităţile creştine.
12. Ce anume dovedeşte că noi „nu ţinem cont de nedreptatea“ care ni s-a făcut?
12 In afară de aceasta, în armonie cu descrierea biblică a iubirii, noi trebuie să „nu ţinem cont de nedreptatea“ care ni s-a făcut (1 Cor. 13:5). Ar fi lipsit de iubire să purtăm pică şi să trecem mereu în revistă felul în care ne-a greşit cineva, ca şi cum am ţine un registru de evidenţă. Trecutul trebuie dat la o parte, şi nu ar trebui să ne reţinem bunătatea faţă de cei care poate ne-au îndreptăţit. — Prov. 20:22; 24:29; 25:21, 22.
13. Care sînt unele lucruri nedrepte de care nu se bucură iubirea?
13 Ce altceva nu va mai face iubirea? „Ea nu se bucură de nedreptate“ (1 Cor. 13:6). De aceea iubirea nu se va bucura atunci cînd alţii sînt prinşi în cursă prin săvîrşirea vreunui păcat şi cînd se discreditează şi se ruinează. Creştinii adevăraţi nu se bucură, spunînd că respectivul şi-a meritat necazurile care au dat peste el (Prov. 17:5; 24:17, 18). Si de asemenea nu trebuie să ne bucurăm cînd o persoană se descurcă cu abilitate dintr-o situaţie pentru care ar fi meritat o pedeapsă (Ps. 50:18). Nici chiar vederea lucrurilor nedrepte zugrăvite în programele de cinema sau de televiziune nu ar trebui să ne facă plăcere. Tot atît de nepotrivit ar fi şi faptul de a ne alătura membrilor nesupuşi ai adunării, băgînd de vină mustrării care li s-a făcut. Aşa ceva nu l-ar ajuta pe cel greşit să intreprindă paşi pentru a se reabilita pe deplin din slăbiciunea spirituală care l-a dus la conduita lui greşită.
14. De ce lucruri se bucură iubirea?
14 Ce trebuie să ne bucure? Iubirea „se bucură de adevăr“ (1 Cor. 13:6). Pentru că în acest pasaj adevărul este pus în contrast cu nedreptatea, aceasta, evident, înseamnă că noi să ne bucurăm cînd vedem puternica influenţă a dreptăţii pe care o are adevărul asupra vieţii unui om. Noi trebuie să ne găsim plăcerea în toate lucrurile care duc la binecuvîntări care au un efect sănătos şi ziditor asupra altora şi care servesc la înaintarea cauzei adevărului şi dreptăţii.
„IUBIREA NU DA GRES NICIODATA“
15. Ce asigurare ne dă Biblia cu privire la faptul că iubirea adevărată nu va fi niciodată de prisos?
15 Pe lîngă faptul că este o cale eminentă, calea iubirii nu va avea niciodată sfîrşit sau vreun neajuns. Asupra acestui lucru ni se atrage atenţia prin frumoasele cuvinte: „Ea suportă toate lucrurile, speră toate lucrurile, suferă toate lucrurile. Iubirea nu dă greş niciodată“. — 1 Cor. 13:7, 8.
16. Cum suportă iubirea ‘toate lucrurile’?
16 Sensul afirmaţiei că ‘suportă toate lucrurile’ este acela că iubirea nu se lasă repede dată la o parte, nu se descurajează şi nu abandonează. Ea nu este excesiv de sensibilă şi nu trage pripit concluzia că nu mai există nici o speranţă de a vedea o îmbunătăţire la alţii. Dacă iubim vom continua să le facem bine semenilor noştri, în ciuda lipsei lor de cunoştinţă. — Mat. 5:44–48.
17. In ce sens ‘iubirea crede toate lucrurile’?
17 Cum trebuie să înţelegem cuvintele ‘iubirea crede toate lucrurile’? Aceasta categoric că nu înseamnă că vom fi uşor de tras pe sfoară, nereuşind, de pildă, să ne dăm seama ce este cu adevărat rău. In schimb, înseamnă că iubirea nu suspicionează. Prin urmare, chiar dacă fraţii noştri spirituali ar putea face şi spune lucruri care ne rănesc, noi nu vom trage imediat concluzia că ei au vrut să ne lezeze. Cînd observăm conduita altora, nu ne vom gîndi imediat la tot ce poate fi mai rău, ci ne vom strădui să privim lucrurile în lumina cea mai bună posibil. Noi îi vom face pe fraţii noştri creştini să tragă folos chiar şi atunci cînd avem vreo îndoială cu privire la ei, fără să le atribuim planuri sau motive rele. — Ecl. 7:21, 22.
18. De ce ne capabili iubirea cînd ea ajunge în situaţia de a spera şi a suferi?
18 In acelaşi fel, iubirea speră că toate lucrurile se vor întoarce spre bine. Prin asta nu vrem să spunem că iubirea este naivă. Nu, dar în schimb ea caută, ba chiar se roagă pentru cel mai bun rezultat. Iubirea este optimistă. De aceea cînd, de exemplu, vizităm un teritoriu în care oamenii nu reacţionează pozitiv, noi o facem cu speranţa că unii, cu timpul, se vor întoarce la adevăr. (Compară cu Romani 9:1–3). Tot aşa un soţ credincios va spera pe bună dreptate că cel necredincios va accepta în cele din urmă „vestea bună“ (1 Pet. 3:1, 2). In timp ce iubirea ne ajută să sperăm tot ce poate fi mai bine, ea ne face, de asemenea, în stare să suferim orice fel de persecuţii, încercări, abuzuri şi calomnii.
19. De ce nu vom regreta niciodată că am făcut ceea ce poate fi definit ca iubire?
19 In orice situaţie dată, faptul că sîntem iubitori ne va veni întotdeauna în ajutor. Noi nu vom avea niciodată de regretat că am făcut ceea ce poate fi definit ca iubire. Iubirea, adevărata iubire care este gata de sacrificiu, nu a înrăutăţit niciodată vreo situaţie dată. Nu avem, atunci, toate motivele să-l imităm pe Tatăl nostru ceresc, a cărui însuşire predominantă este iubirea? — 1 Ioan 4:7, 8.
20. (a) După cum este arătat la 1 Corinteni 13:8–13, cît timp va rămîne calea iubirii „o cale care le depăşeşte pe toate celelalte“? (b) Chiar dacă darurile miraculoase ale spiritului au încetat, cum pot fi încă recunoscuţi adevăraţii discipoli ai lui Cristos?
20 Iubirea va continua să fie „calea care le întrece pe toate celelalte“ nu numai în acest sistem de lucruri, ci pentru eternitate. Ea „nu va da greş“ niciodată, nici nu va avea sfîrşit. Apostolul Pavel a arătat lucrul acesta atunci cînd a spus: „Dacă există daruri ale profeţiei, ele se vor desfiinţa; dacă există limbi, ele vor înceta; dacă există cunoştinţă, ea se va desfiinţa . . . Acum însă, rămîne credinţa, speranţa, iubirea — acestea trei; dar cea mai mare dintre acestea este iubirea“. (1 Cor. 13:8–13) Istoria adunării creştine confirmă că pînă în secolul al doilea e.n. darurile miraculoase au încetat. Insă discipolii adevăraţi ai lui Isus Cristos pot fi identificaţi pînă în ziua de astăzi prin iubirea care există între ei.
21. Avînd în vedere importanţa iubirii, ce întrebări ne-am putea pune?
21 Dar cum stau lucrurile cu noi, personal? Sporeşte iubirea noastră faţă de fraţii noştri creştini? Facem noi îmbunătăţiri în manifestarea iubirii în felul descris de către apostolul Pavel? Fireşte că acesta este lucrul pe care îl şi dorim. Pentru că iubirea este o roadă a spiritului, ne rugăm noi să primim în mai mare măsură acest spirit, astfel încît să putem permite ca iubirea să-şi găsească o expresie mai deplină în viaţa noastră? (Gal. 5:22) Fie ca iubirea să continue să acţioneze în viaţa noastră, ca să ne putem menţine în viaţă şi să putem rămîne iubitori pentru eternitate ca servi loiali ai Dumnezeului iubirii, Iehova. — 1 Ioan 4:20—5:3.