Rămîneţi „tari în credinţă”
„Cuvîntul inspirat spune cu hotărîre că în timpurile din urmă unii vor cădea de la credinţă.” — 1 Tim. 4:1.
1. Trebuie să fim oare foarte şocaţi dacă cineva cade de la credinţă?
EŞTI cumva foarte şocat şi peste măsură de tulburat cînd vezi sau auzi de un creştin pe care îl cunoşti că cedează în faţa îndoielii, îi scade entuziasmul şi devine, poate, un răzvrătit îndîrjit care părăseşte adunarea creştină şi încearcă să-i tragă şi pe alţi după el? Dacă da, să te mîngîie faptul că, oricit ar fi de triste aceste evenimente, Scripturile ne previn că ele se vor întîmpla.
2, 3. (a) Ce înseamnă cuvîntul „apostazie” şi cine a fost primul apostat? (b) Ce a adus calea apostaziei asupra regatelor Israel şi Iuda?
2 Cuvîntul „apostazie” vine de la un termen din limba greacă ce înseamnă „a sta departe de,” „o cădere de la,” „dezertare,” „răzvrătire,” „abandonare.” Primul care a căzut de la adevărata închinare la Iehova a fost Satan Diavolul. Astfel el a fost primul apostat (Ioan 8:44). El a făcut ca prima pereche de oameni să devină apostaţi. (Geneze, capitolul 3). Foarte timpuriu în istoria lui Israel a existat o „cădere” sau o „deviere” de la adevărata închinare:
„Nici chiar de judecătorii lor n-au ascultat, ci au avut relaţii imorale cu alţi dumnezei şi s-au dus şi s-au închinat lor. Ei au deviat repede de la calea pe care umblaseră strămoşii lor cînd ascultau de poruncile lui Iehova.” — Jud. 2:17.
3 Mai tîrziu, mulţi regi, atît din Israel, cît şi din Iuda, au devenit apostaţi şi au condus pe calea apostaziei naţiunile peste care guvernau. Mai întîi Dumnezeu a pedepsit regatul de nord al lui Israel spunînd: „O voi trimite [pe Asiria] împotriva unei naţiuni apostate [Israel]” (Is. 10:6). Iar cu puţin timp înainte de nimicirea Ierusalimului, capitala regatului lui Iuda, de către babilonieni, Iehova a declarat: „De la profeţii Ierusalimului apostazia s-a răspîndit în toată ţara” (Ier. 23:15). Apostazia sau căderea de la adevărata credinţă n-a adus, desigur, nici o binecuvîntare pentru Israel şi Iuda.
Apostazia la primii creştini
4. Ce avertisment ne-a dat Isus cu privire la apostaţi?
4 Încă de la începutul serviciului său pămîntesc Isus şi-a avertizat discipolii cu privire la apostazie. În Predica de pe Munte, el a spus:
„Intraţi pe poarta îngustă; deoarece lată şi largă este calea care duce la nimicire şi mulţi sînt cei care intră pe ea; în timp ce îngustă este poarta şi strîmtă este calea care duce spre viaţă şi puţini sînt cei ce-o află. Fiţi atenţi la profeţii falşi care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sînt lupi lacomi. După roade îi veţi cunoaşte.” — Mat. 7:13–16.
5. Ce a spus Pavel despre apostaţi?
5 Douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu Pavel i-a avertizat pe bătrîni creştini din Efes: „Ştiu că după plecarea mea vor intra în mijlocul vostru lupi tiranici şi nu vor manifesta blîndeţe faţă de turmă, şi chiar dintre voi se vor ridica unii şi vor vorbi lucruri neadevărate, pentru a-i trage după ei pe discipoli” (Fapt. 20:29, 30). În ultima din scrierile sale inspirate, Pavel i-a numit cu numele pe cîţiva dintre aceşti apostaţi din primul secol. El l-a avertizat pe Timotei: „Evită vorbele goale care denaturează ce este sfînt; căci vor merge tot mai mult spre necurăţenie, iar cuvîntul lor se va întinde ca o gangrenă. Îmeneu şi Filet fac parte dintre aceştia. Aceşti oameni au deviat de la adevăr, . . . şi subminează credinţa unora.” „Alexandru căldărarul mi-a pricinuit multe dureri . . . fereşte-te de el, căci s-a împotrivit cuvintelor noastre cu înverşunare.” — 2 Tim. 2:16–18; 4:14, 15.
6. Care sînt cîteva dintre trăsăturile edificatoare, caracteristice apostaţilor?
6 Dacă analizăm aceste avertismente exprimate de Isus şi Pavel, reies următoarele trăsături edificatoare, caracteristice apostaţilor:
[1] Deviere de la adevăr
[2] Vorbe goale, denaturate
[3] Eforturi de a submina credinţa unora şi de a-i trage pe discipoli după ei
[4] Ipocrizie [„lupi în blană de oaie”]
[5] Identificaţi după roade; „merg tot mai mult spre necurăţenie”
Aceste semne de recunoaştere aveau scopul de a-i ajuta pe creştinii timpurii să-i identifice cu rapiditate pe apostaţi şi să „se ferească de ei.”
Apostazia în „timpurile din urmă“!
7. Cînd a avut loc apostazia în masă? Ce text scriptural a anunţat dinainte acest fapt?
7 Apostazia, care „lucra deja” în timpul în care unii dintre apostoli mai erau în viaţă, s-a înmulţit foarte mult „în timpurile din urmă,” adică după moartea lor. Cele cinci semne de recunoaştere au devenit tot mai evidente începînd din secolul al II-lea şi au atins punctul culminant în secolul al IV-lea. Această apostazie generală trebuia să apară înainte de „prezenţa Domnului nostru Isus Cristos” şi a „zilei lui Iehova.” — 2 Tes. 2:1–12.
8, 9. (a) Ce avertisment a dat Petru cu privire la „zilele din urmă”? (b) Aceşti „batjocoritori” şi „oameni care sfidează legea” vor fi numai dintre cei care nu fac parte din organizaţie?
8 Dar alte texte scripturile arată lor clar că chiar în timpul „zilelor din urmă” ale prezentului sistem de lucruri vor apărea cazuri de apostazie în mijlocul organizaţiei creştine adevărate. Apostolul Petru a scris:
„În ultimele zile vor veni batjocoritori cu batjocurile lor, care vor acţiona sub impulsul dorinţelor lor şi vor spune: ,Unde se află această prezenţă a lui, care a fost promisă?’ . . . De aceea, voi, iubitorilor, pentru că aveţi această cunoştinţă mai dinainte, vegheaţi ca să nu fiţi duşi în rătăcire împreună cu ei, prin păcatul celor care sfidează legea şi se îndepărtează de la statornicia voastră.” — 2 Petr. 3:3, 4, 17.
9 Petru nu dădea fraţilor doar un simplu avertisment în privinţa „batjocoritorilor” şi oamenilor din lume „care sfidează legea” — căci creştinii au fost întotdeauna conştienţi de acest pericol. Petru vorbea şi de pericolul de a fi „duşi în rătăcire” de către unele persoane din mijlocul organizaţiei creştine, care vor deveni „batjocoritori,” care iau cu uşurinţă împlinirea profeţiilor cu privire la „prezenţa” lui Cristos şi adoptă o atitudine de sfidare a legii în atitudinea lor faţă de „sclavul fidel şi judicios” şi faţă de Corpul de conducere al adunării creştine precum şi faţă de bătrînii numiţi.
Cauzele şi efectele apostaziei
10, 11. (a) Care este una din cauzele importante care declanşează apostazia? (b) Arătaţi cîteva explicaţii ale cuvîntului grecesc tradus prin „se îndoi.” Cum se poate vedea că apostatul se consideră judecător?
10 Printre diferitele cauze ale apostaziei, una dintre cele mai frecvente este, fără îndoială, lipsă de credinţă, generată de îndoială (Evr. 3:12). Este interesant de remarcat că The New International Dictionary of New Testament Theology ne dă următoarele explicaţii cu privire la verbul în limba greacă care este tradus adesea prin „a se îndoi”: „Diakrinó, a face deosebire, a judeca . . .; a se îndoi, a şovăi . . . În unele fragmente [din Noul Testament] îndoiala apare ca o lipsă de credinţă şi, deci, ca păcat (Rom. 14:23) . . . La Rom. 4:20 şi următoarele, îndoiala înseamnă mai mult neîncredere . . . Aşadar, îndoiala este o lipsă de încredere în lucrarea pe care Dumnezeu o mai are de făcut şi pe care oamenii o aşteaptă . . . În N.T. cel ce se îndoieşte păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi a promisiunilor sale, deoarece el îl judecă pe Dumnezeu în mod greşit.”
11 Astfel, cel ce se îndoieşte în aşa măsură încît devine apostat se consideră judecător: El consideră că ştie mai bine decît ceilalţi fraţi creştini şi mai bine decît „sclavul fidel şi judicios,” cu ajutorul căruia a învăţat aproape tot, dacă nu chiar totul, cu privire la Iehova Dumnezeu şi scopurile sale. O asemenea persoană adoptă un spirit de independenţă şi devine „mîndru în inimă . . . ceva ce Iehova urăşte” (Prov. 16:5). Unii apostaţi cred chiar că ştiu mai bine decît Dumnezeu, în ceea ce priveşte aranjarea evenimentelor în îndeplinirea scopurilor sale. Deci, alte două cauze ale apostaziei sînt: nerecunoştinţa şi îngîmfarea. — 2 Petr. 2:10b—13a.
12. Care sînt cîteva dintre efectele răzvrătirii şi apostaziei?
12 Cu privire la efectele atitudinii de apostat, un rezultat imediat este pierderea bucuriei. Apostatul devine insensibil prin atitudinea sa răzvrătitoare. Apoi el nu mai asimilează hrana spirituală pe care o dă „sclavul fidel şi judicios,” ceea ce duce la slăbiciune spirituală şi la o stare de deprimare. Punînd în contrast bucuria slujitorilor săi loiali cu starea tristă în care se află apostaţii, Iehova a făcut următoarea profeţie:
„Priviţi! Slujitorii mei vor mînca, iar voi veţi fi flămînzi. Privinţi! Slujitorii mei vor bea, iar voi veţi fi însetaţi. Priviţi! Slujitorii mei se vor bucura, iar voi veţi fi daţi de ruşine. Priviţi! Slujitorii mei vor striga de bucurie din cauza stării în care se află inima lor, iar vor veţi striga din cauza durerii din inima voastră şi veţi geme din cauza deprimării spiritului vostru.” — Is. 65:13, 14.
13. Ce se înţelege prin expresia „dispreţuiesc stăpînirea” şi la ce duce aceasta?
13 După ce au cedat în faţa lucrărilor cărnii, ca: „duşmănia, cearta, gelozia, accesele de furie, discordiile, dezbinările, certurile între grupuri,” apostaţii cad deseori victimă şi celorlalte lucrări ale cărnii: „beţiile,” „comportarea imorală” şi „curvia” (Gal. 5:19–21). Petru ne avertizează cu privire la cei care „dispreţuiesc stăpînirea,” desconsiderînd aranjamentul teocratic, care „vorbesc batjocoritor” despre cei însărcinaţi cu responsabilităţi în adunarea creştină şi astfel ,abandonează calea cea dreaptă.’ El spune că „starea lor finală a devenit mai rea decît cea de la început.” — Citiţi cu atenţie 2 Petru, capitolul 2.
Cum să evităm ,căderea de la adevăr’
14, 15. Cum putem evita îngîmfarea?
14 Am văzut că una din cauzele principale ale apostaziei este lipsa de credinţă generată de îndoială distrugătoare şi că cuvîntul tradus prin „îndoială” înseamnă şi „a face deosebire.” Apostatul îşi acordă singur dreptul de a hotărî ce este adevărat şi ce este fals, ce este „bun şi rău” în ce priveşte hrane spirituală. El devine îngîmfat. — Compară Geneza 2:17; 3:1–7.
15 Deci, pentru a evita căderea de la credinţă, creştinul trebuie să se păzească de lipsa de credinţă, „păcatul care ne înfăşoară cu uşurinţă” şi „să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evr. 12:1; 3:12, 19). Pavel ne sfătuieşte: „Examinaţi-vă mereu să vedeţi dacă sînteţi în credinţă, dovediţi mereu ceea ce sînteţi” (2 Cor. 13:5). Pavel nu ne îndeamnă la îndoială despre „credinţă,” ci să ne întrebăm dacă trăim în concordanţă cu această credinţă sau nu. O astfel de auto-examinare sinceră trebuie să ne umple de modestie şi umilinţă şi să ne protejeze de spiritul independent şi îngîmfarea specifice apostaţilor.
16. (a) Ce altă capcană trebuie să evităm? (b) Ce învăţăminte se pot trage din exemplul evreilor din Bereea?
16 Pentru a evita căderea de la credinţă trebuie să veghem şi asupra nerecunoştinţei. Trebuie să fim recunoscători pentru hrana spirituală abundentă pe care o primim prin „sclavul fidel şi judicios” (Mat. 24:45). Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne convîngem de cum stau lucrurile pe măsură ce înaintăm. În privinţa aceasta se pot trage două învăţăminte din atitudinea evreilor din Berea. Cu siguranţă ei „examinau cu atenţie Scripturile în fiecare zi, să vadă dacă lucrurile erau întocmai,” dar ei aveau şi „o inimă aleasă” deoarece „ei au primit cuvîntul [predicat lor de către Pavel şi Sila] cu o dorinţă înflăcărată.” — Fapt. 17:11.
17, 18. Ce deosebire trebuire să ştim să facem şi ce sfat ne dă Pavel cu privire la aceasta?
17 Dacă ne însuşim o astfel de dorinţă înflăcărată plină de recunoştinţă, vom fi ajutaţi să cultivăm dragostea şi să dobîndim o cunoştinţă exactă precum şi un discernămînt desăvîrşit. În plus, aceste calităţi creştine ne vor ajuta să facem deosebire între lucrurile de importanţă majoră şi cele de importanţă minoră. Este oare chiar atît de important un aspect pe care l-am înţeles mai greu? Afectează el lucrurile cu adevărat importante, pe care le-am învăţat cu ajutorul clasei „sclavului”? Merită oare să ne poticnim în el şi să-i poticnim şi pe alţii? Ne împiedică el să producem roade creştine?
18 Pavel ne sfătuieşte: „Şi pentru asta mă rog în permanenţă: ca iubirea voastră să crească şi mai mult, împreună cu o cunoştinţă exactă şi un discernămînt desăvîrşit; de asemenea, ca să puteţi fi siguri de lucrurile mai importante, ca să fiţi fără pată şi să nu-i poticniţi pe alţii pînă în ziuă lui Cristos şi să fiţi plini de roada dreptăţii prin Isus Cristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” — Fil. 1:9–11.
,Smulgeţi-i din foc pe cei ce se îndoiesc’
19. (a) Ce alte deosebiri mai trebuie făcute? (b) Ce alt sfat ziditor ne dă Iuda?
19 Deoarece am fost avertizaţi că „unii vor cădea de la adevăr,” trebuie să fim pregătiţi „să ducem o luptă susţinută pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (1 Tim. 4:1; Iuda 3). Dar trebuie să facem o deosebire între apostaţii care stîrnesc neînţelegeri, după cum se menţionează la 2 Petru, capitolul 2 şi creştinii care slăbesc în credinţă şi au îndoieli din cauza lipsei de cunoştinţe exacte. Iuda face această deosebire. După ce avertizează asupra „celor care cîrtesc, se plîng” şi care „admiră personalităţile,” şi împotriva „batjocoritorilor” care „cauzează dezbinări,” el spune: „Menţineţi-vă în iubirea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică. De asemenea, continuaţi să arătaţi milă faţă de cei care se îndoiesc; salvaţi-i smulgîndu-i din foc.” — Iuda 16–23.
20. Cum pot fi ajutaţi cei ce se îndoiesc, dar ce trebuie să facem dacă refuză ajutorul şi „cad de le credinţă”?
20 Da, unor asemenea oameni care se îndoiesc, trebuie să li se arate că sînt în primejdie de a fi nimiciţi de îndoieli distrugătoare. Fraţii lor creştini şi îndeosebi bătrînii, trebuie să se străduiască să-i ajute, smulgîndu-i, dacă este posibil, din „focul” care i-ar putea nimici din punct de vedere spiritual. În ceea ce îi priveşte pe cei care refuză acest ajutor plin de răbdare şi iubire şi chiar „cad de la credinţă,” nu trebuie să ne tulburăm prea mult. Vom spune împreună cu apostolul Ioan: „Ei au ieşit dintre noi, deoarece nu erau dintre ai noştri; căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi.” — 1 Ioan 2:19.
„Tari în credinţă” „pînă la sfîrşit”
21, 22. (a) Ce încurajare ne dă Petru pentru a rămîne tari în credinţă? (b) Ce trebuie să continue să facă israeliţii şi „marea mulţime” pentru a–şi realiza speranţele?
21 Nu încape îndoială că lui Satan i-ar place să ne vadă pe toţi „căzînd de la credinţă.” De aceea Petru ne sfătuieşte:
„Luaţi poziţie împotriva lui, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi lucruri pe care le suferiţi voi, le suferă întreaga adunare a fraţilor de pe întreg pămîntul. Dar, după ce aţi suferit pentru puţină vreme, Dumnezeul bunătăţii nemeritate care v-a chemat la slava sa veşnică în unitate cu Cristos, va desăvîrşi el însuşi înstruirea voastră si vă va face neclintiţi, vă va face puternici.” — 1 Petr. 5:8–10.
Da, membrii Israelului spiritual care au fost chemaţi să domnească cu Cristos în „slavă veşnică,” trebuie să rămînă credincioşi în „momentul încercării,” dacă doresc ca ,nimeni să nu le ia coroana.’ — 2 Tim. 2:10; Apoc. 3:10, 11.
22 Însoţitorii lor, membrii „marii mulţimi” îşi dau seama că şi ei trebuie să rămînă „tari în credinţă” dacă doresc să „treacă prin necazul cel mare” (Apoc. 7:9, 10, 14). Atît acei creştini care au o speranţă cerească cît şi însoţitorii lor a căror speranţă este de a trăi veşnic într-un paradis restabilit pe pămînt, sînt hotărîţi să continue să predice plini de credinţă „această veste bună a Regatului” (Mat. 24:14). Extinderea extraordinară în multe locuri de pe pămînt, pînă în acest an, 1981, este o dovadă pentru ei că binecuvîntarea lui Iehova este peste organizaţia sa şi că mai este încă de lucru. De aceea, ei asculta sfatul lui Pavel: „Să nu renunţăm a face ce este excelent căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.” — Gal. 6:8, 9.
23. Ce ne dă tuturor „încurajarea puternică” de e rămîne „tari în credinţă”?
23 Pe măsură ce vedem că lucrurile prezise pentru „zilele din urmă” se împlinesc înaintea ochilor noştri, avem încrederea fermă că „marele necaz” şi zorii noi ordini drepte a lui Dumnezeu sînt gata să vină. Minunatele binecuvîntări care ne aşteaptă sau în cer, sau într-un paradis pămîntesc, ne dau o „puternică încurajare” de a rămîne „tari în credinţă” pînă la sfîrşit, pentru a apuca „nădejdea care ne stă în faţă.” — Evr. 6:17–19.
„Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe credinţa voastră cea sfîntă şi rugaţi-vă prin spiritul sfînt, menţinîndu-vă astfel în iubirea lui Dumnezeu şi aşteptînd mila Domnului nostru Isus Cristos cu perspectiva vieţii veşnice.” — Iuda 20, 21.
[Chenarul de la pagina 14]
CAUZE
Lipsa credinţei
Spirit de independenţă
Nerecunoştinţa
Îngîmfarea
[Chenarul de la pagina 14]
EFECTE
Pierderea bucuriei
Răzvrătirea
Lipsă de hrană spirituală
Lucrările cărnii
[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]
„Salvaţi-i, smulgîndu-i din foc”