Potrivit Bibliei

Ce înseamnă expresia „nu sunteţi din lume“?

ÎN SECOLUL al IV-lea, mii de aşa-zişi creştini şi-au abandonat averile, rudele şi stilul de viaţă ca să trăiască izolaţi în deşerturile Egiptului. Ei au devenit cunoscuţi sub numele de anahoreţi, din grecescul anakhoréo, care înseamnă „mă retrag“. Un istoric spune despre ei că se ţineau departe de contemporanii lor. Anahoreţii credeau că, retrăgându-se din societatea umană, respectau cerinţa creştină de a ‘nu face parte din lume’. — Ioan 15:19.

Este adevărat, Biblia îi sfătuieşte pe creştini să se păstreze ‘nepătaţi de lume’ (Iacov 1:27). Scripturile avertizează cu claritate: „Suflete adultere, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4:4). Înseamnă oare aceasta că creştinii trebuie să devină anahoreţi, adică să se izoleze de ceilalţi în sens literal? Trebuie ei să stea separaţi de cei care nu le împărtăşesc convingerile religioase?

Creştinii nu sunt elemente antisociale

Conceptul de a nu face parte din lume este dezbătut în numeroase relatări biblice care subliniază faptul că creştinii trebuie să se separe de acea parte a societăţii umane care este înstrăinată de Dumnezeu (compară cu 2 Corinteni 6:14–17; Efeseni 4:18; 2 Petru 2:20). De aceea, în mod înţelept, creştinii adevăraţi resping atitudinea, vorbirea şi conduita care sunt opuse căilor drepte ale lui Iehova, iar printre aceste lucruri condamnabile se numără, de exemplu, dorinţa avidă a lumii după bogăţii, o poziţie proeminentă şi o căutare excesivă a plăcerilor (1 Ioan 2:15–17). Ei se menţin separaţi de lume şi prin faptul că rămân neutri faţă de război şi faţă de politică.

Isus Cristos a spus că discipolii săi trebuie ‘să nu fie din lume’. Însă el s-a mai rugat lui Dumnezeu şi astfel: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău“ (Ioan 17:14–16). Cu siguranţă, Isus nu dorea ca discipolii săi să devină nişte elemente antisociale, care să evite orice legătură cu necreştinii. De fapt, izolarea l-ar împiedica pe un creştin să-şi ducă la îndeplinire însărcinarea de a predica şi de a învăţa „în public şi din casă în casă“. — Faptele 20:20, NW; Matei 5:16; 1 Corinteni 5:9, 10.

Sfatul de a rămâne nepătaţi de lume nu le dă creştinilor nici un motiv de a se considera superiori altora. Cei care se tem de Iehova detestă „mândria“ (Proverbele 8:13). În Galateni 6:3 se spune că „dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur“. Cei care se consideră superiori se înşală singuri, întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“. — Romani 3:23.

‘Să nu vorbim de rău pe nimeni’

În zilele lui Isus existau oameni care îi desconsiderau pe toţi cei care nu aparţineau grupului lor religios restrâns din care făceau parte. Printre aceştia se numărau şi fariseii. Ei erau buni cunoscători ai Legii mozaice, precum şi ai detaliilor mărunte ale tradiţiei iudaice (Matei 15:1, 2; 23:2). Ei se mândreau că respectau cu meticulozitate numeroase ritualuri religioase. Fariseii se comportau ca şi cum le erau superiori altora pur şi simplu din cauza cunoştinţelor lor intelectuale şi a statutului lor religios. Ei îşi exprimau atitudinea pioasă şi dispreţuitoare prin cuvintele: „Mulţimea aceasta, care nu ştie legea, este blestemată“. — Ioan 7:49.

Fariseii chiar foloseau un cuvânt denigrator pentru cei care nu erau farisei. La început, termenul ebraic amhaárets era folosit în sens pozitiv, pentru a-i desemna pe membrii obişnuiţi ai societăţii. Cu timpul însă, aroganţii conducători religioşi din Iuda i-au atribuit termenului amhaárets un sens depreciativ. Alte grupări, inclusiv cei care se declarau creştini, au folosit termeni precum „păgân“ sau „necreştin“ într-un mod depreciativ, pentru a-i desemna pe oamenii care aveau alte credinţe religioase.

Însă cum îi priveau creştinii din secolul întâi pe cei care nu au îmbrăţişat creştinismul? Discipolii lui Isus au fost îndemnaţi să-i trateze pe necredincioşi „cu blândeţe“ şi „respect profund“ (2 Timotei 2:25; 1 Petru 3:15, NW). Apostolul Pavel a dat un bun exemplu în acest sens. El era abordabil, nu arogant. În loc să se ridice deasupra altora, el era umil şi ziditor (1 Corinteni 9:22, 23). În scrisoarea sa inspirată adresată lui Tit, Pavel ne îndeamnă ‘să nu vorbim de rău pe nimeni, să nu fim gata de ceartă, ci îngăduitori, arătând blândeţe faţă de toţi oamenii’. — Tit 3:2.

În Biblie, cuvântul „necredincios“ este folosit uneori pentru a-i desemna pe necreştini. Totuşi, nu există nici o dovadă că acest cuvânt era folosit ca denumire sau ca desemnare oficială. Cu siguranţă, cuvântul nu era folosit ca să-i înjosească sau ca să-i denigreze pe necreştini, întrucât aceasta ar fi fost în contradicţie cu principiile biblice (Proverbe 24:9). Azi, Martorii lui Iehova se străduiesc să nu fie duri sau aroganţi faţă de necredincioşi. Ei consideră că este lipsit de bună-cuviinţă să li se adreseze rudelor sau vecinilor lor care nu sunt Martori folosind cuvinte depreciative. Ei aplică următorul sfat biblic: „Robul Domnului . . . trebuie . . . să fie blând cu toţi“. — 2 Timotei 2:24.

„Să facem bine la toţi“

Este foarte important să fim conştienţi de pericolele prieteniei strânse cu lumea, în special cu cei care manifestă o crasă lipsă de respect faţă de normele divine (compară cu 1 Corinteni 15:33). Şi totuşi, când Biblia ne îndeamnă „să facem bine la toţi“, cuvântul „toţi“ îi include şi pe cei care nu împărtăşesc convingerile creştine (Galateni 6:10). Potrivit dovezilor, în unele situaţii, creştinii din secolul întâi mâncau împreună cu necredincioşii (1 Corinteni 10:27). Prin urmare, creştinii de azi îi tratează pe necredincioşi într-un mod echilibrat, considerându-i semenii lor. — Matei 22:39.

Ar fi greşit să presupunem că o persoană este necuviincioasă sau imorală din simplul motiv că aceasta nu cunoaşte adevărurile Bibliei. Împrejurările şi oamenii se schimbă. De aceea, fiecare creştin trebuie să decidă cât de strânse vor fi legăturile sale cu necredincioşii. Totuşi, ar fi inutil şi nescriptural ca un creştin să se izoleze pe plan fizic, aşa cum procedau anahoreţii, sau să se considere superior, aşa cum procedau fariseii.