Carisma — Laudă adusă omului sau glorie adusă lui Dumnezeu?

„UN CONDUCĂTOR ar trebui nu numai să-i întreacă pe supuşii săi în ce priveşte faptul de a fi mai bun decât ei, ci şi să aibă un fel de influenţă asupra lor“, a scris Xenofon, un celebru general grec. În zilele noastre, mulţi ar numi o asemenea „influenţă“ carisma.

Bineînţeles că nu toţi conducătorii umani au carisma. Dar cei care au carisma îşi folosesc talentul pentru a le inspira devoţiune oamenilor şi pentru a manipula masele în scopuri personale. Probabil că cel mai notoriu exemplu de dată recentă a fost Adolf Hitler. „[În 1933], pentru majoritatea germanilor, Hitler avea — sau, mai degrabă, pretindea că are — nimbul unui adevărat lider carismatic“, scrie William Shirer în cartea The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea şi căderea celui de-al treilea Reich). „În cei doisprezece ani vijelioşi care au urmat, aceştia aveau să asculte orbeşte de el, ca şi cum [Hitler] ar fi posedat discernământ divin.“

Istoria religiei este şi ea plină de lideri carismatici, care le-au inspirat oamenilor devoţiune faţă de ei, dar care i-au dus la dezastru pe adepţii lor. Isus a avertizat: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi“ (Matei 24:4, 5, Biblia Cornilescu). Falşii Cristoşi carismatici nu au apărut numai în secolul I. În anii ’70, Jim Jones s-a autoproclamat „mesia de la Templul poporului“. El a fost înfăţişat drept un „cleric carismatic“ cu „o putere stranie asupra oamenilor“, iar în 1978 el a provocat una dintre cele mai mari sinucideri în masă din istorie.a

Evident, carisma poate fi un dar periculos. Totuşi, Biblia vorbeşte despre un alt fel de dar, sau daruri, de la Dumnezeu, la îndemâna tuturor şi pentru binele tuturor. Cuvântul grecesc pentru acest dar este khárisma şi apare de 17 ori în Biblie. Un elenist îl defineşte ca fiind un „dar gratuit şi nemeritat, ceva ce i se dă unui om, fără ca acesta să fi câştigat sau să fi meritat acel lucru, ceva ce vine din harul lui Dumnezeu şi care nu ar fi putut să fie niciodată realizat, obţinut sau posedat prin efortul propriu al omului“.

Astfel, din punct de vedere scriptural, khárisma este un dar primit graţie bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu. Care sunt unele dintre aceste daruri pe care Dumnezeu ni le-a dat cu bunăvoinţă? Şi cum le putem folosi pentru a-i aduce laude? Să analizăm trei dintre aceste daruri date cu bunăvoinţă.

Viaţa veşnică

Cel mai mare dintre toate darurile este, fără îndoială, viaţa veşnică. Pavel i-a scris congregaţiei din Roma: „Plata păcatului este moartea, dar darul [khárisma] harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 6:23). Este demn de remarcat faptul că „plata“ (moartea) este ceva ce am câştigat, deşi împotriva voinţei noastre, prin natura noastră păcătoasă. Pe de altă parte, viaţa veşnică pe care Dumnezeu o oferă este un lucru complet nemeritat, pe care nu l-am fi putut câştiga niciodată pe baza propriilor noastre merite.

Darul vieţii veşnice trebuie preţuit şi împărţit cu alţii. Îi putem ajuta pe oameni să ajungă să-l cunoască pe Iehova, să-i slujească şi, astfel, să se bucure de darul vieţii veşnice. În Apocalipsa 22:17 se spune: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“

Cum îi putem conduce pe alţii la această apă dătătoare de viaţă? Îndeosebi folosind cu eficienţă Biblia în minister. Este adevărat că în unele părţi ale lumii rareori oamenii citesc şi se gândesc la lucruri spirituale; cu toate acestea, există întotdeauna ocazii de a ‘trezi urechea’ cuiva (Isaia 50:4). În această privinţă, putem avea încredere în forţa motivaţională a Bibliei, „deoarece cuvântul lui Dumnezeu este viu şi exercită putere“ (Evrei 4:12, NW). Fie că este vorba de înţelepciunea practică a Bibliei, de mângâierea şi speranţa pe care le oferă sau de explicaţiile ei despre scopul vieţii, Cuvântul lui Dumnezeu poate sensibiliza inima şi îi poate îndemna pe oameni să meargă pe drumul care duce la viaţă. — 2 Timotei 3:16, 17.

În plus, publicaţiile bazate pe Biblie ne pot ajuta să spunem: „Vino!“ Profetul Isaia a prezis că, în această perioadă de întuneric spiritual, ‘Iehova va străluci’ peste poporul său (Isaia 60:2). Publicaţiile editate de Societatea Watch Tower reflectă această binecuvântare de la Iehova şi în fiecare an conduc mii de oameni la Iehova, Sursa luminării spirituale. În paginile acestor publicaţii nu sunt scoşi în evidenţă oameni. Aşa cum se spune în introducerea revistei Turnul de veghere, „scopul revistei Turnul de veghere este acela de a-l glorifica pe Iehova Dumnezeu ca Suveranul Domn al Universului. . . . Turnul de veghere îşi îndeamnă cititorii să creadă în Regele instalat de Dumnezeu, Isus Cristos, care guvernează deja şi care, cu preţul propriului său sânge, i-a deschis omenirii calea spre viaţă eternă“.

O creştină care slujeşte cu timp integral şi care a avut un remarcabil succes în minister a făcut următoarea remarcă cu privire la importanţa pe care o au revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! în ce priveşte faptul de a-i ajuta pe oameni să se apropie de Dumnezeu: „Când încep să citească şi să le placă Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, elevii mei fac progrese rapide. Consider că revistele sunt de un ajutor inestimabil, oferindu-le oamenilor posibilitatea să-l cunoască pe Iehova“.

Privilegii de serviciu

Timotei a fost un discipol creştin căruia i s-a acordat un alt dar care merită o deosebită atenţie. Apostolul Pavel i-a spus: „Nu fi nepăsător de darul [khárisma] care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor“ (1 Timotei 4:14). Ce era acest dar? Acesta avea legătură cu numirea lui Timotei ca supraveghetor itinerant, un privilegiu de serviciu de care trebuia să se achite cu simţul responsabilităţii. În acelaşi pasaj, Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii. Stăruie în aceste lucruri, căci făcând aşa, te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă“. — 1 Timotei 4:13, 16.

Şi bătrânii de astăzi trebuie să-şi preţuiască privilegiile de serviciu. Aşa cum a arătat Pavel, o modalitate prin care pot face lucrul acesta este ‘să fie atenţi la învăţătura lor’. În loc să-i imite pe liderii carismatici lumeşti, ei îndreaptă atenţia spre Dumnezeu, nu spre ei înşişi. Isus, Exemplul lor, a fost un învăţător remarcabil, care, fără îndoială, a avut o personalitate fascinantă, dar el i-a adus cu umilinţă glorie Tatălui său. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine“, a spus el. — Ioan 5:41; 7:16.

Isus l-a glorificat pe Tatăl său ceresc folosind Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate pentru învăţătura sa (Matei 19:4–6; 22:31, 32, 37–40). În mod asemănător, Pavel a subliniat necesitatea ca supraveghetorii să ‘ţină ferm la cuvântul fidel în ce priveşte arta de a preda’ (Tit 1:9, NW). Bazându-şi întotdeauna expunerile pe Scripturi, bătrânii vor transmite, de fapt, acelaşi mesaj ca Isus: „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine“. — Ioan 14:10.

Cum pot bătrânii ‘să ţină ferm la cuvântul fidel’? Ei pot face lucrul acesta axându-şi cuvântările şi temele repartizate la întruniri pe Cuvântul lui Dumnezeu, explicând şi subliniind textele pe care le folosesc. Ilustrările senzaţionale sau anecdotele hazlii, în special dacă sunt folosite în mod exagerat, pot distrage auditoriul de la Cuvântul lui Dumnezeu, îndreptându-i atenţia spre aptitudinile vorbitorului. Pe de altă parte, versetele biblice sunt cele care vor atinge şi vor sensibiliza inima auditoriului (Psalmii 19:7–9; 119:40; compară cu Luca 24:32). Asemenea cuvântări îndreaptă mai puţin atenţia spre oameni şi îi aduc mai multă glorie lui Dumnezeu.

O altă modalitate prin care bătrânii pot deveni învăţători mai eficienţi este aceea de a învăţa unii de la alţii. Aşa cum Pavel l-a ajutat pe Timotei, tot la fel un bătrân poate să-l ajute pe un alt bătrân. „Fierul se ascute cu fier. La fel, un om ascute faţa altuia“ (Proverbele 27:17, NW; Filipeni 2:3). Bătrânii trag foloase atunci când îşi împărtăşesc unii altora idei şi sugestii. Un bătrân numit de curând a spus: „Un bătrân cu experienţă şi-a făcut timp pentru a-mi arăta cum îşi pregăteşte el o cuvântare publică. El a inclus în cuvântare întrebări retorice, ilustrări, exemple sau experienţe scurte, precum şi pasaje scripturale pentru care a făcut cercetări atente. Am învăţat de la el cum să-mi diversific cuvântările pentru a evita o prezentare monotonă şi seacă“.

Toţi cei care ne bucurăm de anumite privilegii de serviciu, fie că suntem bătrâni, slujitori ministeriali sau pionieri, trebuie să preţuim darul pe care îl avem. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Pavel i-a amintit lui Timotei ‘să aţâţe ca pe un foc darul [khárisma] lui Dumnezeu care era în el’, care, în cazul lui Timotei, era un anumit dar al spiritului (2 Timotei 1:6, NW). În casele israeliţilor, focul consta deseori numai din nişte tăciuni aprinşi. Aceştia puteau fi ‘aţâţaţi’ pentru a se aprinde şi pentru a face mai multă căldură. Astfel, noi suntem încurajaţi să devenim pe deplin absorbiţi de însărcinările noastre, aţâţând ca pe un foc darul spiritual care ni s-a încredinţat.

Daruri spirituale care trebuie împărţite

Iubirea pe care o avea Pavel pentru fraţii lui din Roma l-a determinat să scrie următoarele: „Căci doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar duhovnicesc [khárisma] pentru întărirea voastră; adică, să fim mângâiaţi laolaltă în mijlocul vostru, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1:11, 12). Pavel a considerat capacitatea noastră de a le întări altora credinţa prin faptul că vorbim cu ei drept un dar spiritual. Dacă vom schimba între noi asemenea daruri spirituale, ne vom întări credinţa şi ne vom încuraja reciproc.

Avem nevoie cu siguranţă de aşa ceva. În acest sistem rău în care trăim, toţi suntem stresaţi într-un fel sau altul. Însă un schimb regulat de încurajări ne poate ajuta să perseverăm. Ideea de schimb — care se referă atât la faptul de a da, cât şi la faptul de a primi — este importantă pentru a ne păstra vigoarea spirituală. Este adevărat că, din când în când, toţi avem nevoie de încurajare, dar cu toţii ne şi putem zidi unii pe alţii.

Dacă suntem atenţi să observăm care dintre tovarăşii noştri de credinţă sunt deprimaţi, atunci, „prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, [îi vom putea] mângâia pe cei care se află în orice necaz“ (2 Corinteni 1:3–5). Cuvântul grecesc pentru mângâiere (paráklesis) înseamnă literalmente „o chemare de partea cuiva“. Dacă suntem alături de fratele sau de sora noastră, oferindu-i o mână de ajutor când se află în nevoie, fără îndoială că şi noi vom primi acelaşi sprijin iubitor când ne vom afla în nevoie. — Eclesiastul 4:9, 10; compară cu Faptele 9:36–41.

De mare ajutor sunt şi vizitele iubitoare de păstorire, efectuate de bătrânii congregaţiei. Deşi în unele situaţii vizitele de păstorire se fac cu scopul de a oferi sfaturi scripturale într-o chestiune care necesită atenţie, majoritatea vizitelor de păstorire sunt ocazii pentru ‘încurajarea inimilor’ (Coloseni 2:2). Când supraveghetorii fac asemenea vizite care întăresc credinţa, ei fac realmente un cadou spiritual. La fel ca Pavel, ei vor descoperi cât de recompensatoare este această formă unică de a da şi vor cultiva o ‘dorinţă’ arzătoare pentru fraţii lor. — Romani 1:11.

Aşa s-a întâmplat în cazul unui bătrân din Spania, care ne relatează următoarea experienţă: „Ricardo, un băiat de 11 ani, lăsa impresia că manifesta puţin interes faţă de întruniri şi faţă de congregaţie în general. De aceea, le-am cerut permisiunea părinţilor lui Ricardo de a-i face o vizită fiului lor, iar ei au fost imediat de acord. Ei locuiau într-o regiune muntoasă, la o distanţă de aproximativ o oră de mers cu maşina de la mine de acasă. Fără îndoială, Ricardo a fost fericit când a văzut că mă interesam de el şi a reacţionat imediat. În scurt timp a devenit vestitor nebotezat şi un membru activ al congregaţiei. Firii lui rezervate i-a luat locul o personalitate mai fericită şi mai prietenoasă. Mai multe persoane din congregaţie au întrebat: «Ce s-a întâmplat cu Ricardo?», de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Când meditez la acea vizită de păstorire hotărâtoare, am sentimentul că eu am fost cel care a tras mai multe foloase. Când intră în Sala Regatului, faţa lui radiază de bucurie, şi vine repede să mă salute. Este o bucurie să văd progresul lui spiritual“.

Fără îndoială, vizitele de păstorire, ca de exemplu cea menţionată mai înainte, sunt bogat binecuvântate. Aceste vizite sunt în armonie cu rugămintea lui Isus: „Paşte oile Mele“ (Ioan 21:16). Bineînţeles, nu numai bătrânii pot împărţi asemenea daruri spirituale. Fiecare membru al congregaţiei îi poate îndemna pe alţii la iubire şi la fapte excelente (Evrei 10:23, 24). Aşa cum alpiniştii care escaladează un munte sunt legaţi toţi de o coardă alpină, şi noi suntem uniţi prin legături spirituale. Este inevitabil ca ceea ce facem şi spunem să nu se răsfrângă asupra altora. O remarcă tăioasă sau o critică dură poate slăbi legăturile care ne unesc (Efeseni 4:29; Iacov 3:8). Pe de altă parte, cuvintele de încurajare alese cu grijă şi sprijinul iubitor îi pot ajuta pe fraţii noştri să depăşească dificultăţile cu care se confruntă. În felul acesta vom împărţi daruri spirituale a căror valoare nu piere. — Proverbele 12:25.

Să reflectăm gloria lui Dumnezeu într-o măsură mai mare

Este clar că fiecare creştin deţine carisma într-o anumită măsură. Ni s-a acordat speranţa inestimabilă a vieţii veşnice. De asemenea, avem daruri spirituale pe care le putem împărţi unii cu alţii. Mai mult decât atât, putem depune eforturi pentru a-i încuraja pe alţii să urmărească obiective corecte. Unii au daruri suplimentare sub forma privilegiilor de serviciu. Toate aceste daruri sunt dovada bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu. Şi, dat fiind că orice dar pe care l-am putea avea este primit de la Dumnezeu, cu siguranţă nu avem nici un motiv de laudă. — 1 Corinteni 4:7.

Ca creştini, ar fi bine să ne întrebăm: „Îmi voi folosi eu măsura de carisma pe care o am pentru a-i aduce laude lui Iehova, Dătătorul «oricărui dar bun şi al oricărui cadou perfect» (Iacov 1:17, NW)? Îl voi imita pe Isus şi le voi sluji altora potrivit capacităţilor şi situaţiei mele?“

Apostolul Petru a rezumat responsabilităţile pe care le avem în această privinţă prin cuvintele: „În măsura în care a primit fiecare un dar [khárisma], întrebuinţaţi-l pentru a vă sluji unii altora, ca excelenţi administratori ai bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu, manifestată în diverse feluri. Dacă cineva vorbeşte, să vorbească aşa ca şi cum ar fi declaraţiile sacre ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujeşte, să slujească asemenea unuia care depinde de forţa pe care o dă Dumnezeu: aceasta pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în toate lucrurile prin Isus Cristos“. — 1 Petru 4:10, 11, NW.

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 23]

Corbis-Bettmann

UPI/Corbis-Bettmann