Iubirea frăţească este activă

Puncte principale din Scrisoarea către Filimon

ISUS CRISTOS le-a dat continuatorilor săi acea „poruncă nouă“ de a se iubi unii pe alţii aşa cum i-a iubit şi el (Ioan 13:34, 35). Datorită acestei iubiri, ei trebuiau chiar să moară unii pentru alţii. Într-adevăr, iubirea frăţească este foarte puternică şi activă.

Apostolul Pavel era sigur că iubirea frăţească avea să-l influenţeze şi pe Filimon, un creştin asociat la congregaţia din Colose — oraş din Asia Mică. Iubirea îl îndemnase deja pe Filimon să-şi pună la dispoziţie casa pentru întrunirile creştine. Onisim, sclavul lui Filimon, fugise de la stăpînul său furînd, poate, nişte bani ca să-şi plătească o călătorie la Roma, unde, mai tîrziu, l-a întîlnit pe Pavel şi a acceptat creştinismul.

În timp ce era întemniţat la Roma, în perioada 60-61 e.n., Pavel a scris o scrisoare adresată în principal lui Filimon. El îl ruga pe acesta să-l primească pe Onisim, care revenea la el, într-un spirit de iubire frăţească. Citiţi această scrisoare şi veţi vedea că ea constituie un minunat exemplu de afecţiune şi tact — pe care poporul lui Iehova se cuvine să-l imite.

Laude pentru iubire şi credinţă

Scriindu-le lui Filimon şi altora, Pavel le adresează mai întîi laude (versetele 1-7). Apostolul auzea mereu vorbindu-se despre dragostea lui Filimon pentru Cristos şi toţi sfinţii, precum şi despre credinţa sa. Lucrul acesta l-a făcut pe Pavel să-i mulţumească lui Iehova şi i-a adus totodată multă bucurie şi mîngîiere. Îi lăudăm şi noi, personal, pe colaboratorii noştri creştini care sînt exemplari în iubirea creştină şi în credinţă? Ar trebui să facem astfel.

Îndemnurile bazate pe iubire trebuie să constituie o preocupare permanentă în relaţiile noastre cu colaboratorii creştini, după cum arată cuvintele lui Pavel (versetele 8-14). După o introducere plină de tact, apostolul a spus că, deşi putea să-i poruncească lui Filimon «să facă ce se cuvine», el a preferat să-l îndemne. Să facă ce anume? Ei bine, să-l reprimească pe sclavul Filimon cu blîndeţe! Lui Pavel i-ar fi plăcut să-l reţină pe Onisim pentru serviciile utile ale acestuia, dar nu voia să facă astfel fără consimţămîntul lui Filimon.

Se pare că evenimentele nefavorabile au, deseori, un efect binefăcător, după cum arată apoi Pavel (versetele 15-21). De fapt, rezultate bune s-au obţinut şi din fuga lui Onisim. De ce? Deoarece Filimon putea să-l primească acum ca pe un frate binevoitor şi cinstit, nu ca pe un sclav recalcitrant şi, poate, necinstit. Pavel l-a rugat pe Filimon să-l întîmpine pe Onisim la întoarcerea acestuia întocmai cum l-ar fi întîmpinat pe Pavel. Dacă Onisim îl păgubise în vreun fel pe Filimon, apostolul voia să plătească pagubele. Ca să-l facă pe Filimon să fie şi mai binevoitor faţă de situaţia ivită, Pavel i-a amintit că el însuşi îi era îndatorat apostolului pentru că devenise creştin. De aceea, Pavel era sigur că Filimon va face chiar mai mult decît i se ceruse. Ce rugăminte plină de iubire şi de tact! Cu siguranţă că acesta este modul în care trebuie să-i tratăm pe colaboratorii creştini.

Pavel şi-a încheiat scrisoarea manifestînd speranţă şi transmiţînd salutări şi urări de bine (versetele 22-25). El spera că, prin rugăciunile exprimate de alţii în favoarea sa, va fi eliberat în curînd, din închisoare. (După cum reiese din a doua sa scrisoare către Timotei, acele rugăciuni au primit răspuns.) În încheierea scrisorii, Pavel a transmis salutări şi şi-a exprimat dorinţa ca bunătatea nemeritată a lui Isus Cristos să fie cu spiritul manifestat de Filimon şi colaboratorii săi în închinarea la Iehova.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 23]

Mai mult decît un sclav: Referitor la întoarcerea lui Onisim, sclavul fugar al lui Filimon, Pavel a spus: „Poate că el a fost despărţit de tine pentru [o oră], tocmai ca să-l ai pentru veşnicie, dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decît pe un rob: ca pe un frate iubit, mai ales de mine şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul“ (Filimon 15, 16). În Imperiul Roman sclavia era autorizată de împărat, iar Pavel recunoştea asemenea „autorităţi superioare“ (Romani 13:1-7, NW). El nu susţinea revolta unui sclav, ci ajuta astfel de persoane să dobîndească libertatea spirituală în calitate de creştini. În armonie cu propriile sale sfaturi, potrivit cărora sclavii trebuie să fie supuşi stăpînilor, Pavel l-a trimis pe Onisim înapoi la Filimon (Coloseni 3:22-24; Tit 2:9, 10). Onisim era acum mai mult decît un sclav lumesc. El devenise un iubit colaborator în credinţă care se afla în supunere relativă faţă de Filimon, fiind deci un sclav mai bun, care se lăsa condus de principiile divine şi manifesta iubire frăţească.