PLECĂCIUNE

Înclinare a corpului, îngenunchere, prosternare sau alte gesturi în semn de supunere ori pur și simplu de respect. În multe cazuri, acest cuvânt traduce termenul ebraic hiștaḥawáh și grecescul proskynéō.

Hiștaḥawáh înseamnă, în esență, „a se pleca”. (Ge 18:2) Plecăciunea putea fi făcută în semn de respect sau considerație față de altă persoană, cum ar fi față de un rege (1Sa 24:8; 2Sa 24:20; Ps 45:11), față de marele preot (1Sa 2:36), față de un profet (2Re 2:15) ori altcineva cu autoritate (Ge 37:9, 10; 42:6; Ru 2:8-10), față de o rudă în vârstă (Ge 33:1-6; 48:11, 12; Ex 18:7; 1Re 2:19) sau chiar față de străini în semn de politețe (Ge 19:1, 2). Avraam s-a plecat înaintea fiilor lui Het, canaaniții de la care voia să cumpere un loc de înmormântare. (Ge 23:7) Potrivit binecuvântării date de Isaac lui Iacob, națiunile și chiar „frații” lui Iacob aveau să se plece înaintea lui. (Ge 27:29; compară cu 49:8.) Când oamenii se plecau înaintea lui Absalom, fiul lui David, el îi apuca și-i săruta, evident pentru a-și promova ambițiile politice, arătând că-i trata ca pe egalii lui. (2Sa 15:5, 6) Mardoheu a refuzat să se prosterneze înaintea lui Haman, dar nu pentru că ar fi considerat acest lucru ceva rău în sine, ci, fără îndoială, din cauză că acest înalt demnitar persan descindea din amaleciți, care fuseseră blestemați. (Es 3:1-6)

Din aceste exemple reiese cu claritate că termenul ebraic nu are în sine conotație religioasă și nici nu desemnează neapărat un act de închinare. Totuși, de multe ori este folosit în legătură cu închinarea, fie cea adusă adevăratului Dumnezeu (Ex 24:1; Ps 95:6; Is 27:13; 66:23), fie cea adusă dumnezeilor falși. (De 4:19; 8:19; 11:16) Oamenii se plecau în rugăciune înaintea lui Dumnezeu (Ex 34:8; Iov 1:20, 21) și adesea se prosternau când primeau o revelație din partea lui sau o dovadă a favorii sale, manifestându-și astfel recunoștința, venerația și supunerea plină de umilință față de voința sa. (Ge 24:23-26, 50-52; Ex 4:31; 12:27, 28; 2Cr 7:3; 20:14-19; compară cu 1Co 14:25; Re 19:1-4.)

Deși era permis să te pleci înaintea oamenilor în semn de respect, Iehova Dumnezeu interzicea plecăciunea înaintea altor divinități. (Ex 23:24; 34:14) În mod asemănător, era interzis cu desăvârșire să te pleci ca să te închini înaintea imaginilor religioase sau a lucrurilor create. (Ex 20:4, 5; Le 26:1; De 4:15-19; Is 2:8, 9, 20, 21) Astfel, când în Scripturile ebraice se spune că anumiți slujitori ai lui Iehova s-au prosternat înaintea unor îngeri, prin aceasta ei doar au recunoscut că îngerii erau reprezentanții lui Dumnezeu, nu le-au adus omagiu ca unor divinități. (Ios 5:13-15; Ge 18:1-3)

Plecăciunea în Scripturile grecești creștine. Termenul grecesc proskynéō este foarte apropiat ca sens de termenul ebraic hiștaḥawáh, transmițând atât ideea de plecăciune înaintea unor ființe, cât și ideea de închinare adusă lui Dumnezeu sau altei divinități. Proskynéō nu redă, probabil, în aceeași măsură ca hiștahawáh felul în care e adus omagiul, termenul ebraic transmițând cât se poate de clar ideea de prosternare sau plecăciune. Potrivit erudiților, termenul grecesc provine din verbul kynéō, „a săruta”. Modul în care este folosit termenul în Scripturile grecești creștine (precum și în Septuaginta, versiunea greacă a Scripturilor ebraice) include ideea de prosternare a persoanelor sau de plecăciune. (Mt 2:11; 18:26; 28:9)

La fel ca în cazul termenului ebraic, trebuie luat în considerare contextul pentru a stabili dacă proskynéō se referă doar la o plecăciune în semn de respect profund sau indică o plecăciune în semn de închinare. Când se referă în mod direct la Dumnezeu (Ioa 4:20-24; 1Co 14:25; Re 4:10) sau la dumnezeii falși și la idolii lor (Fa 7:43; Re 9:20), este clar că nu indică un simplu act, acceptat sau obișnuit, de plecăciune în fața oamenilor, ci un act de închinare. De asemenea, când nu se precizează cui i se face plecăciunea, se subînțelege că lui Dumnezeu. (Ioa 12:20; Fa 8:27; 24:11; Ev 11:21; Re 11:1) În schimb, este evident că cei din „sinagoga lui Satan” care sunt nevoiți „să vină și să se plece” înaintea picioarelor creștinilor nu fac un act de închinare. (Re 3:9)

În ilustrarea lui Isus consemnată în Matei 18:26 se vorbește despre o plecăciune în fața unui rege uman. E clar că o astfel de plecăciune au făcut astrologii înaintea copilașului Isus, ‘regele iudeilor, care se născuse’, în fața căruia și Irod pretindea că voia să se plece. Iar soldații s-au plecat în bătaie de joc în fața lui Isus înainte de a fi țintuit pe stâlp. Fără îndoială, ei nu l-au considerat pe Isus drept Dumnezeu sau o altă divinitate. (Mt 2:2, 8; Mr 15:19) Deși unii traducători folosesc cuvântul „închinare” în majoritatea cazurilor în care proskynéō descrie comportamentul oamenilor față de Isus, nimic nu justifică citirea printre rânduri a ceea ce nu se spune. Dimpotrivă, situațiile în care cineva s-a plecat înaintea lui Isus se aseamănă foarte bine cu cele în care s-au făcut plecăciuni înaintea profeților și a regilor din vechime. (Compară Mt 8:2; 9:18; 15:25; 20:20 cu 1Sa 25:23, 24; 2Sa 14:4-7; 1Re 1:16; 2Re 4:36, 37.) Chiar din cuvintele celor care s-au plecat înaintea lui Isus reiese adesea că, deși îl recunoșteau fără îndoială drept reprezentantul lui Dumnezeu, se plecau înaintea lui considerându-l nu Dumnezeu sau o altă divinitate, ci „Fiul lui Dumnezeu”, prezisul ‘Fiu al omului’, Mesia învestit cu autoritate divină. De multe ori, prin faptul că s-au plecat, aceștia și-au arătat recunoștința pentru o revelație divină sau o favoare care li se făcuse, cum se obișnuia să se arate în acele timpuri. (Mt 14:32, 33; 28:5-10, 16-18; Lu 24:50-52; Ioa 9:35, 38)

Chiar dacă profeții din vechime, ca de altfel și îngerii, au acceptat ca alții să se plece înaintea lor, Petru l-a oprit pe Corneliu să facă acest lucru, iar îngerul (sau îngerii) din viziunea lui Ioan l-a oprit de două ori pe apostol să se plece înaintea sa, spunând că îi era „tovarăș de sclavie” și îndemnându-l: „Închină-te lui Dumnezeu [tōi Theōí proskýnēson]”. (Fa 10:25, 26; Re 19:10; 22:8, 9) Evident, venirea lui Cristos a adus cu sine o schimbare în relațiile dintre slujitorii lui Dumnezeu, aceasta influențând normele de conduită dintre ei. Isus le-a spus discipolilor săi: „Unul singur este învățătorul vostru, în timp ce voi toți sunteți frați. . . . Unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul”. (Mt 23:8-12) De fapt, în el s-au împlinit prefigurările și modelele profetice, așa cum îngerul i-a spus lui Ioan că „depunerea mărturiei despre Isus este spiritul profeției”. (Re 19:10) Isus era Domnul lui David, cel care era mai mare decât Solomon, profetul mai mare decât Moise. (Lu 20:41-43; Mt 12:42; Fa 3:19-24) De aceea, pe bună dreptate Petru nu l-a lăsat pe Corneliu să-i acorde o importanță prea mare.

În mod asemănător, întrucât Ioan fusese declarat drept sau îndreptățit de Dumnezeu să fie un creștin uns, chemat să devină fiu ceresc al lui Dumnezeu și membru al Regatului, relația dintre el și îngerul(ii) din Revelația era diferită de cea dintre israeliți și îngerii care le apăruseră. Evident, îngerul(ii) a(u) recunoscut schimbarea relației dintre ei, întrucât nu i-a(u) permis lui Ioan să se plece înaintea sa (lor). (Compară cu 1Co 6:3; vezi DECLARA DREPT.)

Plecăciunea înaintea lui Isus Cristos, aflat în glorie cerească. În schimb, Cristos Isus a fost înălțat de Tatăl său în cea mai înaltă poziție după Dumnezeu, pentru ca „în numele lui Isus să se plece orice genunchi: al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor de sub pământ, și orice limbă să recunoască deschis că Isus Cristos este Domn spre gloria lui Dumnezeu, Tatăl”. (Flp 2:9-11; compară cu Da 7:13, 14, 27.) De asemenea, în Evrei 1:6 se arată că până și îngerii se pleacă înaintea lui Isus Cristos, înviat la viață cerească. În acest verset, mulți traducători redau termenul proskynéō prin „a se închina”, în timp ce unii îl redau prin expresii ca „a se pleca înaintea” (AT) și „a aduce omagiu” (NE). Indiferent de termenul folosit în limbile moderne, textul grecesc original rămâne același, iar sensul omagiului adus de îngeri lui Cristos trebuie să fie în armonie cu restul Scripturilor. Chiar Isus i-a spus răspicat lui Satan: „Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini [o formă a termenului proskynéō] și numai pentru el să îndeplinești un serviciu sacru”. (Mt 4:8-10; Lu 4:7, 8) În mod asemănător, îngerul(ii) i-a(u) zis lui Ioan: „Închină-te lui Dumnezeu” (Re 19:10; 22:9), iar această poruncă a fost rostită după învierea și înălțarea lui Isus, arătându-se astfel că lucrurile nu se schimbaseră în această privință. E adevărat, în Psalmul 97, citat în mod evident de apostol în Evrei 1:6, Iehova Dumnezeu este Cel înaintea căruia sunt îndemnați ‘să se plece’ toți, și totuși acest pasaj a fost aplicat la Cristos Isus. (Ps 97:1, 7) Însă apostolul arătase mai înainte că Cristos, după învierea lui, era ʻreflectarea gloriei lui Dumnezeu și reprezentarea exactă a ființei saleʼ. (Ev 1:1-3) Prin urmare, dacă la prima vedere îngerii îi aduc Fiului ceea ce se înțelege a fi „închinare”, în realitate aceasta este adusă prin el lui Iehova Dumnezeu, Conducătorul Suveran, ‘Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele de ape’. (Re 14:7; 4:10, 11; 7:11, 12; 11:16, 17; compară cu 1Cr 29:20; Re 5:13, 14; 21:22.) Însă redările „a se pleca” și „a aduce omagiu” (în loc de „a se închina”) nu sunt nicidecum în dezacord cu textul original, fie cel ebraic din Psalmul 97:7, fie cel grecesc din Evrei 1:6, întrucât o astfel de traducere transmite sensul de bază atât al termenului hiștaḥawáh, cât și al termenului proskynéō.