Perseverenţa este esenţială pentru creştini

„Adăugaţi la credinţa voastră . . . perseverenţa.“ — 2 PETRU 1:5, 6, NW.

 1, 2. De ce trebuie să perseverăm cu toţii până la sfârşit?

SUPRAVEGHETORUL itinerant şi soţia sa îl vizitau pe un frate creştin în vârstă de peste 90 de ani. El petrecuse zeci de ani în ministerul cu timp integral. În timp ce discutau, fratele bătrân şi-a amintit de unele privilegii de care s-a bucurat de-a lungul anilor. „Dar“, se plângea el, în timp ce lacrimile au început să-i curgă pe obraji, „nu mai sunt în stare să fac aproape nimic.“ Supraveghetorul itinerant şi-a deschis Biblia şi a citit Matei 24:13, unde sunt citate următoarele cuvinte ale lui Isus Cristos: „Cine va răbda [va fi perseverat, NW] pînă la sfîrşit, va fi mîntuit“. Apoi supraveghetorul s-a uitat la fratele iubit şi a spus: „Ultima însărcinare pe care o avem cu toţii, indiferent cât de mult sau cât de puţin putem face, este să perseverăm până la sfârşit“.

² Da, în calitate de creştini, trebuie să perseverăm cu toţii până la sfârşitul acestui sistem de lucruri sau până la sfârşitul vieţii. Nu există nici o altă modalitate de a primi aprobarea lui Iehova în vederea salvării. Noi suntem în cursa pentru viaţă şi trebuie „să alergăm cu stăruinţă [perseverenţă, NW]“ până trecem linia de sosire (Evrei 12:1). Apostolul Petru a subliniat importanţa acestei calităţi când i-a îndemnat pe colaboratorii săi creştini astfel: „Adăugaţi la credinţa voastră . . . perseverenţa“ (2 Petru 1:5, 6, NW). Dar ce este, în realitate, perseverenţa?

Perseverenţa — semnificaţia ei

 3, 4. Ce înseamnă a persevera?

³ Ce înseamnă a persevera? Verbul grecesc pentru „a persevera“ (hypoméno) înseamnă literalmente „a rămâne sau a sta sub“. El apare de 17 ori în Biblie. Potrivit lexicografilor W. Bauer, F. W. Gingrich şi F. Danker, el înseamnă „a rămâne în loc de a fugi . . . a rămâne ferm pe poziţie, a rezista“. Substantivul grecesc pentru „perseverenţă“ (hypomoné) apare de peste 30 de ori. Referitor la el, A New Testament Wordbook, de William Barclay, spune: „Perseverenţa este dispoziţia care poate suporta lucrurile, nu doar cu resemnare, ci cu o speranţă arzătoare . . . Ea este calitatea care îl ţine pe om în picioare, cu faţa la vânt. Este virtutea care poate transforma cea mai grea încercare în glorie, deoarece, dincolo de durere, ea vede obiectivul“.

⁴ Perseverenţa deci ne face capabili să rămânem ferm pe poziţie şi să nu ne pierdem speranţa în faţa obstacolelor sau a greutăţilor (Romani 5:3–5). Ea priveşte dincolo de durerea prezentă, la obiectiv — premiul, sau darul, vieţii eterne fie în cer, fie pe pământ. — Iacov 1:12.

Perseverenţa — De ce?

 5. a) De ce toţi creştinii ‘au nevoie de perseverenţă’? b) Care sunt cele două categorii în care pot fi împărţite încercările noastre?

⁵ Ca creştini, cu toţii ‘avem nevoie de perseverenţă’ (Evrei 10:36, NW). De ce? În principal, deoarece ‘trecem prin felurite încercări’. Textul grecesc din Iacov 1:2 sugerează o întâlnire neaşteptată sau neplăcută, ca atunci când cineva întâlneşte un tâlhar (compară cu Luca 10:30). Încercările cu care ne confruntăm noi pot fi împărţite în două categorii: cele care sunt comune oamenilor ca urmare a păcatului moştenit şi cele care se datoresc devoţiunii noastre sfinte (1 Corinteni 10:13; 2 Timotei 3:12). Care sunt unele dintre aceste încercări?

 6. Cum a perseverat un Martor când a suferit de o boală dureroasă?

⁶ O boală gravă. La fel ca Timotei, unii creştini trebuie să suporte ‘dese îmbolnăviri’ (1 Timotei 5:23). Îndeosebi când ne confruntăm cu o boală cronică, probabil foarte dureroasă, trebuie să perseverăm, să rămânem ferm pe poziţie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi să nu pierdem din vedere speranţa noastră creştină. Să luăm, de exemplu, cazul unui Martor care, la 50 şi ceva de ani, a dus o luptă grea şi lungă împotriva unei tumori maligne, care creştea repede. Pe parcursul a două operaţii, el a rămas neclintit în hotărârea de a nu accepta transfuzii de sânge (Faptele 15:28, 29). Dar tumoarea i-a reapărut la abdomen şi a continuat să crească lângă şira spinării. În timp ce se petrecea acest lucru, el suferea dureri fizice inimaginabile pe care nici o cantitate de medicamente nu le-a putut suprima. Totuşi, el privea dincolo de prezenta durere, la premiul vieţii din lumea nouă. El a continuat să le împărtăşească doctorilor, asistentelor medicale şi vizitatorilor speranţa sa arzătoare. El a perseverat chiar până la sfârşit — sfârşitul vieţii. Poate că problemele voastre de sănătate nu vă ameninţă viaţa, nici nu sunt la fel de dureroase ca acelea pe care le-a avut iubitul nostru frate, dar ele vă pot totuşi pune perseverenţa la grea încercare.

 7. Ce fel de durere implică perseverenţa pentru unii dintre fraţii şi surorile noastre spirituale?

⁷ Durerea emoţională. Din când în când, unele persoane din poporul lui Iehova au o ‘inimă tristă’, care cauzează un ‘duh zdrobit’ (Proverbele 15:13). O depresie gravă nu este ceva neobişnuit în aceste „timpuri grele“ (2 Timotei 3:1). Science News din 5 decembrie 1992 scria următoarele: „Cazurile de depresie gravă, care, deseori, creează incapacităţi, au crescut cu fiecare nouă generaţie de la 1915 încoace“. Cauzele acestei depresii variază de la factori fiziologici la experienţe neplăcute şi dureroase. Pentru unii creştini, perseverenţa implică o luptă zilnică pentru a rămâne ferm pe poziţie în faţa durerii emoţionale. Totuşi, ei nu cedează, ci îi rămân fideli lui Iehova în pofida lacrimilor. — Compară cu Psalmul 126:5, 6.

 8. Cu ce fel de încercare financiară ne putem confrunta?

⁸ Diferitele încercări cu care ne confruntăm pot include mari dificultăţi financiare. Când un frate din New Jersey, S.U.A., a rămas pe neaşteptate fără serviciu, el era, fireşte, preocupat de hrana necesară familiei sale şi de faptul de a nu-şi pierde locuinţa. Totuşi, nu a scăpat din vedere speranţa Regatului. În timp ce căuta un alt loc de muncă, el s-a folosit de ocazia de a sluji ca pionier auxiliar. În cele din urmă a găsit un serviciu. — Matei 6:25–34.

 9. a) În ce fel poate pretinde perseverenţă pierderea unei fiinţe dragi în moarte? b) Ce versete arată că nu este greşit să vărsăm lacrimi de durere?

⁹ Dacă aţi resimţit pierderea unei fiinţe dragi în moarte, aveţi nevoie de acea perseverenţă care durează mult timp după ce persoanele din jurul vostru s-au întors la preocupările lor cotidiane. Poate chiar constataţi că, în fiecare an, în jurul datei la care a murit fiinţa dragă, treceţi prin momente deosebit de grele. Când suportaţi o astfel de pierdere nu înseamnă că este greşit să vărsaţi lacrimi de durere. Este un lucru firesc să jelim moartea cuiva pe care l-am iubit, iar aceasta nu înseamnă nicidecum lipsă de credinţă în speranţa învierii (Geneza 23:2; compară cu Evrei 11:19). Isus ‘a plîns’ după ce Lazăr a murit, deşi El îi spusese plin de încredere Martei: „Fratele tău va învia“. Şi Lazăr a înviat într-adevăr! — Ioan 11:23, 32–35, 41–44.

10. De ce poporul lui Iehova are în mod deosebit nevoie de perseverenţă?

¹⁰ Pe lângă faptul de a suporta încercările care sunt comune tuturor oamenilor, poporul lui Iehova are în mod deosebit nevoie de perseverenţă. „Veţi fi urîţi de toate popoarele pentru numele Meu“, i-a avertizat Isus (Matei 24:9). El a mai spus: „Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta“ (Ioan 15:20). De ce atâta ură şi persecuţie? Deoarece, indiferent de locul în care trăim pe pământ ca slujitori ai lui Dumnezeu, Satan încearcă să ne ştirbească integritatea faţă de Iehova (1 Petru 5:8; compară cu Apocalipsa 12:17). În acest scop, Satan a declanşat, deseori, persecuţii aprige, punându-ne perseverenţa la grea încercare.

11, 12. a) Ce test de perseverenţă au avut de înfruntat Martorii lui Iehova şi copiii lor în anii ’30 şi la începutul anilor ’40? b) De ce Martorii lui Iehova nu salută simbolul naţiunii?

¹¹ De exemplu, în anii ’30 şi la începutul anilor ’40, Martorii lui Iehova din Statele Unite şi Canada, precum şi copiii lor au devenit ţinta persecuţiilor, deoarece, din motive de conştiinţă, nu salutau simbolul naţiunii. Martorii respectă simbolul naţiunii în care trăiesc, dar se conformează principiului enunţat în Legea lui Dumnezeu şi consemnat în Exodul 20:4, 5: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, DOMNUL [Iehova, NW], Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos [care pretinde devoţiune exclusivă, NW]“. Când unii dintre elevii Martori au fost eliminaţi deoarece doreau să-i aducă închinare numai lui Iehova Dumnezeu, Martorii au înfiinţat Şcoli ale Regatului pentru instruirea lor. Aceşti elevi au revenit la şcolile publice când Curtea Supremă a Statelor Unite a recunoscut poziţia lor religioasă, aşa cum fac astăzi naţiunile civilizate. Totuşi, perseverenţa curajoasă a acestor copii serveşte drept un excelent exemplu îndeosebi pentru tinerii creştini care poate că au de înfruntat acum batjocuri, deoarece se străduiesc să trăiască potrivit normelor biblice. — 1 Ioan 5:21.

¹² Diferitele încercări cu care ne confruntăm — atât cele care sunt comune oamenilor, cât şi cele care se datoresc credinţei noastre creştine — arată de ce avem nevoie de perseverenţă. Dar cum putem persevera?

Perseverenţă până la sfârşit — Cum?

13. Cum dă Iehova perseverenţă?

¹³ Poporul lui Dumnezeu are un avantaj net faţă de cei care nu-i slujesc lui Iehova. Pentru a primi ajutor, putem apela la „Dumnezeul răbdării [care dă perseverenţă, NW]“ (Romani 15:5). Cum ne dă însă Iehova perseverenţă? Un mod de a face aceasta este prin intermediul exemplelor de perseverenţă consemnate în Cuvântul său, Biblia (Romani 15:4). În timp ce medităm la aceste exemple, nu numai că suntem încurajaţi să perseverăm, ci şi învăţăm mult despre felul în care să perseverăm. Să analizăm două exemple remarcabile: curajoasa perseverenţă a lui Iov şi impecabila perseverenţă a lui Isus Cristos. — Evrei 12:1–3; Iacov 5:11.

14, 15. a) Ce încercări a suportat Iov? b) Cum a putut Iov să suporte încercările cu care s-a confruntat?

¹⁴ Ce situaţii au pus perseverenţa lui Iov la încercare? El a suferit greutăţi financiare când şi-a pierdut majoritatea averilor (Iov 1:14–17; compară cu Iov 1:3). Iov a resimţit durerea pierderii când toţi cei zece copii ai săi au fost ucişi de un vânt puternic (Iov 1:18–21). El a suferit de o boală gravă, foarte dureroasă (Iov 2:7, 8; 7:4, 5). Propria sa soţie a făcut presiuni asupra lui să-l respingă pe Dumnezeu (Iov 2:9). Prieteni apropiaţi au spus lucruri jignitoare, răutăcioase şi neadevărate (compară cu Iov 16:1–3 şi Iov 42:7). Totuşi, pe parcursul tuturor acestor evenimente, Iov a rămas ferm pe poziţie, păstrându-şi integritatea (Iov 27:5). Lucrurile pe care le-a suportat el sunt asemănătoare încercărilor pe care le întâmpină poporul lui Iehova azi.

¹⁵ Cum a reuşit Iov să suporte toate aceste încercări? Un lucru care l-a susţinut în mod deosebit pe Iov a fost speranţa. Iată ce a declarat el: „Un copac, şi tot are nădejde: căci, dacă este tăiat, înmugureşte din nou“ (Iov 14:7). Ce speranţă avea Iov? După cum este consemnat câteva versete mai jos, el a spus: „Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască . . . Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de [sau ai tânji după] lucrarea mîinilor Tale“ (Iov 14:14, 15). Da, Iov a văzut dincolo de durerea sa prezentă. El ştia că încercările sale nu vor dura veşnic. Cel mult, el avea să persevereze până la moarte. Aşteptarea sa plină de speranţă era că Iehova, care doreşte plin de iubire să-i învie pe morţi, îl va readuce la viaţă. — Faptele 24:15.

16. a) Ce învăţăm despre perseverenţă din exemplul lui Iov? b) Cât de reală trebuie să fie pentru noi speranţa Regatului, şi de ce?

¹⁶ Ce învăţăm din perseverenţa lui Iov? Pentru a persevera până la sfârşit, trebuie să nu scăpăm niciodată din vedere speranţa pe care o avem. Amintiţi-vă, de asemenea, că, în conformitate cu certitudinea speranţei Regatului, orice suferinţă cu care ne confruntăm este relativ „de o clipă“ (2 Corinteni 4:16–18). Preţioasa noastră speranţă se bazează ferm pe promisiunea lui Iehova cu privire la un moment din viitorul apropiat, când „El va şterge orice lacrimă din ochii [noştri]. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plîns, nici ţipăt, nici durere“ (Apocalipsa 21:3, 4). Această speranţă, care „nu dezamăgeşte“, trebuie să ne păzească gândirea (Romani 5:4, 5; 1 Tesaloniceni 5:8). Ea trebuie să fie reală pentru noi — atât de reală, încât, prin ochii credinţei, să ne putem imagina că suntem în lumea nouă, unde nu ne vom mai lupta cu boala şi cu depresia, ci ne vom scula în fiecare dimineaţă sănătoşi şi cu mintea limpede; unde nu ne vom mai îngrijora cu privire la dificultăţile financiare grave, ci vom trăi în siguranţă; unde nu vom mai jeli moartea celor dragi, ci vom trăi emoţia vie de a-i vedea înviaţi (Evrei 11:1). Fără o asemenea speranţă, încercările actuale prin care trecem ne pot copleşi în aşa măsură încât să cedăm. Speranţa noastră este un extraordinar stimulent pentru a continua să luptăm, pentru a continua să perseverăm până la sfârşit!

17. a) Ce încercări a suportat Isus? b) Din ce anume se poate sesiza suferinţa cumplită pe care a suportat-o Isus (vezi nota de subsol)?

¹⁷ Biblia ne îndeamnă să ‘privim ţintă’ la Isus şi ‘să ne uităm bine la el’. Ce încercări a suportat el? Unele dintre ele au fost rezulatul păcatului şi al imperfecţiunii altora. Isus a suportat nu numai ‘împotrivire [vorbire contradictorie, NW] din partea păcătoşilor’, ci şi probleme care au apărut între discipolii săi, inclusiv certurile lor repetate cu privire la cine era cel mai mare dintre ei. Mai mult decât atât, el a fost supus unui incomparabil test de credinţă. El „a suferit crucea [stâlpul de tortură, NW]“ (Evrei 12:1–3; Luca 9:46; 22:24). Este greu chiar şi să ne imaginăm suferinţa psihică şi fizică pe care o implica durerea pironirii pe stâlp şi ruşinea de a fi executat ca blasfemator.a

18. Conform apostolului Pavel, care sunt cele două lucruri care l-au susţinut pe Isus?

¹⁸ Ce anume l-a făcut capabil pe Isus să persevereze până la sfârşit? Apostolul Pavel menţionează două lucruri care l-au susţinut pe Isus: ‘rugăciuni şi cereri’, precum şi „bucuria care-I era pusă înainte“. Lui Isus, Fiul perfect al lui Dumnezeu, nu i-a fost ruşine să ceară ajutor „cu strigăte mari şi cu lacrimi“ (Evrei 5:7; 12:2). Îndeosebi în preajma încercării supreme el a constatat că este necesar să se roage neîncetat şi cu ardoare (Luca 22:39–44). Ca răspuns la implorările lui Isus, Iehova nu a îndepărtat încercarea, ci l-a întărit efectiv ca s-o poată suporta. Isus a suportat şi pentru că a privit dincolo de stâlpul de tortură, la răsplata sa — bucuria de a fi contribuit la sfinţirea numelui lui Iehova şi la răscumpărarea rasei umane din moarte. — Matei 6:9; 20:28.

19, 20. Cum ne ajută exemplul lui Isus să avem o concepţie realistă despre ce anume implică perseverenţa?

¹⁹ Din exemplul lui Isus învăţăm o serie de lucruri care ne ajută să avem o concepţie realistă despre ceea ce implică perseverenţa. Perseverenţa nu este o cale uşoară. În cazul în care constatăm că este greu să suportăm o anumită încercare, găsim mângâiere în faptul de a şti că acelaşi lucru i s-a întâmplat chiar şi lui Isus. Pentru a persevera până la sfârşit, trebuie să ne rugăm neîncetat pentru putere. Poate că atunci când ne aflăm în încercări, ne simţim, uneori, nedemni de a ne ruga. Dar Iehova ne invită să ne descărcăm inima la el, ‘căci el se îngrijeşte de noi’ (1 Petru 5:7). Şi în virtutea a ceea ce Iehova a promis în Cuvântul său, el s-a angajat să le dea celor care îl cheamă în credinţă „puterea care depăşeşte normalul“. — 2 Corinteni 4:7–9, NW.

²⁰ Uneori trebuie să perseverăm printre lacrimi. Pentru Isus, durerea cauzată de stâlpul de tortură nu era în sine un motiv de bucurie. Bucuria se afla mai curând în răsplata care-i era pusă înainte. În cazul nostru, nu este realist să credem că întotdeauna vom exulta de bucurie când vom fi în încercări (compară cu Evrei 12:11). Privind însă înainte, la răsplată, putem să ‘considerăm ca o mare bucurie’ chiar şi faptul de a ne confrunta cu cele mai grele situaţii (Iacov 1:2–4, NW; Faptele 5:41). Important este să rămânem fermi — chiar dacă trebuie să facem aceasta vărsând lacrimi. În definitiv, Isus nu a zis ‘cine varsă cît de puţine lacrimi va fi salvat’, ci „cine va răbda [va fi perseverat, NW] pînă la sfîrşit, va fi mîntuit“. — Matei 24:13.

21. a) Ce suntem îndemnaţi în 2 Petru 1:5, 6 să adăugăm la perseverenţa noastră? b) Ce lucruri vor fi analizate în articolul următor?

²¹ Aşadar, perseverenţa este esenţială în vederea salvării. Totuşi, în 2 Petru 1:5, 6, suntem îndemnaţi să adăugăm la perseverenţa noastră devoţiunea sfântă. Ce este devoţiunea sfântă? Ce legătură este între ea şi perseverenţă, şi cum o putem dobândi? Aceste lucruri vor fi analizate în articolul următor.

[Notă de subsol]

Adăugaţi la perseverenţa voastră devoţiunea sfântă!

„Adăugaţi la credinţa voastră . . . perseverenţa, la perseverenţa voastră devoţiunea sfântă.“ — 2 PETRU 1:5, 6, NW.

 1, 2. a) Ce li s-a-ntâmplat, începînd din 1934, Martorilor din ţările aflate sub stăpânirea nazistă, şi de ce? b) Ce a făcut poporul lui Iehova sub acest tratament crud?

ÎN ISTORIA secolului al XX-lea a existat o perioadă întunecată. Începând din 1934, mii de Martori ai lui Iehova din ţările aflate sub stăpânirea nazistă au fost pe nedrept arestaţi şi aruncaţi în lagăre de concentrare. De ce? Deoarece ei cutezau să rămână neutri şi refuzau să spună „Heil Hitler!“ Cum erau ei trataţi? „Nici un alt grup de deţinuţi . . . nu a fost expus într-un asemenea mod sadismului SS-iştilor ca Studenţii în Biblie [Martorii lui Iehova]. Era un sadism caracterizat printr-un lanţ nesfârşit de torturi fizice şi psihice pe care nici o limbă din lume nu le poate descrie.“ — Karl Wittig, fost înalt funcţionar al Germaniei.

² Ce au făcut Martorii? În cartea sa The Nazi State and the New Religions: Five Case Studies in Non-Conformity, istoricul Christine E. King a consemnat următoarele: „Numai împotriva Martorilor [spre deosebire de celelalte grupuri religioase] nu a avut succes guvernul“. Da, în ansamblu, Martorii lui Iehova au rămas ferm pe poziţie, chiar dacă pentru sute dintre ei lucrul acesta a însemnat perseverenţă până la moarte.

 3. Ce i-a făcut capabili pe Martorii lui Iehova să suporte încercări crunte?

³ Ce anume i-a făcut capabili pe Martorii lui Iehova să suporte asemenea încercări nu numai în Germania nazistă, ci pe tot pământul? Tatăl lor ceresc i-a ajutat să suporte datorită devoţiunii lor sfinte. „Iehova ştie să-i elibereze din încercare pe oamenii cu devoţiune sfântă“, explică apostolul Petru (2 Petru 2:9, NW). Mai devreme, în aceeaşi scrisoare, Petru îi sfătuise pe creştini astfel: „Adăugaţi la credinţa voastră . . . perseverenţa, la perseverenţa voastră devoţiunea sfântă“ (2 Petru 1:5, 6, NW). Deci perseverenţa este strâns legată de devoţiunea sfântă. De fapt, pentru a persevera până la sfârşit, trebuie ‘să urmărim devoţiunea sfântă’ şi să o manifestăm (1 Timotei 6:11, NW). Dar ce este în realitate devoţiunea sfântă?

Ce este devoţiunea sfântă

 4, 5. Ce este devoţiunea sfântă?

⁴ Substantivul grecesc pentru „devoţiune sfântă“ (eusébeia) poate fi tradus literalmente „bine [cuvenită] acordare de reverenţă“ (2 Petru 1:6, Kingdom Interlinear).a El denotă un sentiment sincer, călduros faţă de Dumnezeu. După W. E. Vine, adjectivul eusebés, care înseamnă literalmente „reverenţios în mod cuvenit“, semnifică „energia care, fiind guvernată de o teamă sfântă de Dumnezeu, îşi găseşte expresia într-o activitate plină de devoţiune“. — 2 Petru 2:9, Int.

⁵ Expresia „devoţiune sfântă“ se referă, aşadar, la reverenţa sau devoţiunea pentru Iehova care ne îndeamnă să facem ceea ce îi place lui. Aceasta are loc chiar dacă ne confruntăm cu încercări grele, deoarece noi îl iubim din inimă pe Dumnezeu. Ea este un ataşament loial şi personal faţă de Iehova care îşi găseşte expresia în modul în care ne trăim viaţa. Creştinii adevăraţi sunt îndemnaţi să se roage ca să ducă „o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia [cu deplină devoţiune sfântă, NW]“ (1 Timotei 2:1, 2). Potrivit lexicografilor J. P. Louw şi E. A. Nida, „într-o serie de limbi, cuvântul [eusébeia] din 1 Tm 2.2 poate fi tradus în mod corespunzător prin «a trăi aşa cum ar vrea Dumnezeu să trăim» sau «a trăi aşa cum ne-a spus Dumnezeu că trebuie să trăim»“.

 6. Ce legătură există între perseverenţă şi devoţiune sfântă?

⁶ Acum putem să înţelegem mai bine legătura dintre perseverenţă şi devoţiune sfântă. Deoarece trăim aşa cum ar dori Dumnezeu s-o facem — cu devoţiune sfântă —, noi ne atragem ura lumii, care, în mod indiscutabil, ne pune credinţa la încercare (2 Timotei 3:12). Dar nu am fi câtuşi de puţin justificaţi să suportăm asemenea încercări dacă nu am avea ataşament personal faţă de Tatăl nostru ceresc. Mai mult decât atât, Iehova răspunde la această devoţiune sinceră. Imaginaţi-vă doar ce trebuie să simtă el când priveşte de sus, din ceruri, şi îi observă pe cei care, datorită devoţiunii lor faţă de el, se străduiesc să-i placă lui în pofida oricăror opoziţii. Nu-i de mirare că el este dispus „să-i elibereze din încercare pe oamenii cu devoţiune sfântă“.

 7. De ce trebuie cultivată devoţiunea sfântă?

⁷ Noi nu ne naştem totuşi înzestraţi cu devoţiune sfântă, nici nu o dobândim în mod automat de la părinţi evlavioşi, ci trebuie să o cultivăm (Geneza 8:21; 1 Timotei 4:7, 10). Trebuie să ne străduim să adăugăm devoţiunea sfântă la perseverenţa şi la credinţa noastră. Aceasta cere, după cum spune Petru, „toată silinţa“ (2 Petru 1:5). Cum putem deci să dobândim devoţiune sfântă?

Cum dobândim devoţiune sfântă?

 8. Potrivit apostolului Petru, care este cheia dobândirii devoţiunii sfinte?

⁸ Apostolul Petru a explicat care este cheia dobândirii devoţiunii sfinte spunând: „Harul [bunătatea nemeritată, NW] şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru. Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia [devoţiunea sfântă, NW], prin cunoaşterea deplină [exactă, NW] a Celui care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa“ (2 Petru 1:2, 3, vezi nota de susbsol). Deci ca să adăugăm devoţiune sfântă la credinţa şi perseverenţa noastră, trebuie să creştem în cunoaşterea exactă, adică deplină, sau completă, a lui Iehova Dumnezeu şi a lui Isus Cristos.

 9. Cum poate fi ilustrat faptul că a avea cunoştinţe exacte despre Dumnezeu şi despre Cristos implică mai mult decât doar a şti cine sunt ei?

⁹ Ce înseamnă a avea cunoştinţe exacte despre Dumnezeu şi despre Cristos? Evident, faptul acesta implică mai mult decât doar a şti cine sunt ei. Să ilustrăm: Poate că ştiţi cine este vecinul vostru şi poate chiar îl salutaţi pronunţându-i numele. Dar i-aţi da cu împrumut o mare sumă de bani? Nu, decât dacă aţi cunoaşte efectiv ce fel de persoană este (compară cu Proverbele 11:15). În mod asemănător, faptul de a-i cunoaşte cu exactitate, sau în mod deplin, pe Iehova şi pe Isus înseamnă mai mult decât doar a crede că ei există şi a şti numele lor. Pentru a fi dispuşi să suportăm chiar până la moarte încercări de dragul lor, trebuie să-i cunoaştem efectiv în profunzime (Ioan 17:3). Ce implică aceasta?

10. Posedarea de cunoştinţe exacte despre Iehova şi Isus implică două lucruri. Care anume, şi de ce?

¹⁰ Posedarea de cunoştinţe exacte, sau complete, despre Iehova şi Isus implică două lucruri: 1) a ajunge să-i cunoaştem ca persoane — calităţile, sentimentele şi căile lor — şi 2) a le imita exemplul. Devoţiunea sfântă implică un ataşament personal, sincer faţă de Iehova, iar acesta este scos în evidenţă prin modul în care ne trăim viaţa. Aşadar, pentru a o dobândi, trebuie să ajungem să-l cunoaştem personal pe Iehova şi să ne familiarizăm pe deplin cu voinţa şi cu căile sale în măsura posibilităţilor noastre ca oameni. Pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Iehova, după imaginea căruia am fost creaţi, trebuie să folosim această cunoaştere şi să ne străduim să fim ca el (Geneza 1:26–28; Coloseni 3:10). Şi întrucât, prin ceea ce a făcut şi a spus, Isus l-a imitat perfect pe Iehova, a-l cunoaşte cu exactitate pe Isus constituie un ajutor valoros în cultivarea devoţiunii sfinte. — Evrei 1:3.

11. a) Cum putem dobândi cunoaşterea exactă a lui Dumnezeu şi a lui Cristos? b) De ce este important să medităm la ceea ce citim?

¹¹ Cum putem deci să dobândim această cunoaştere exactă a lui Dumnezeu şi a lui Cristos? Prin studierea cu sârguinţă a Bibliei şi a publicaţiilor bazate pe Biblie.b Dar dacă vrem ca studiul personal al Bibliei să ducă la dobândirea devoţiunii sfinte, este esenţial să ne facem timp pentru a medita, respectiv a reflecta, la ceea ce citim (compară cu Iosua 1:8). De ce este important acest fapt? Amintiţi-vă că devoţiunea sfântă este un sentiment sincer, călduros faţă de Dumnezeu. În Scripturi, meditarea este în mod frecvent asociată cu inima figurativă — persoana lăuntrică (Psalmii 19:14; 49:3; Proverbele 15:28). Când reflectăm cu apreciere la materialul pe care îl citim, acesta pătrunde până la persoana lăuntrică, trezindu-ne, astfel, sentimentele şi influenţându-ne gândirea. Numai atunci poate studiul să ne consolideze ataşamentul faţă de Iehova şi să ne determine să trăim într-un mod care îi place lui Dumnezeu chiar şi în faţa unor situaţii sau încercări dificile.

Practicarea devoţiunii sfinte acasă

12. a) Potrivit lui Pavel, cum poate un creştin să practice devoţiunea sfântă acasă? b) De ce creştinii adevăraţi îşi îngrijesc părinţii bătrâni?

¹² Devoţiunea sfântă trebuie practicată în primul rând acasă. Iată ce spune apostolul Pavel: „Dacă o văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să înveţe să fie evlavioşi [să practice devoţiunea sfântă, NW] întîi faţă de cei din casa lor şi să răsplătească pe părinţi [să dea tot timpul părinţilor şi bunicilor cuvenita compensaţie, NW], căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu“ (1 Timotei 5:4). Îngrijirea părinţilor bătrâni este, după cum remarcă Pavel, o expresie a devoţiunii sfinte. Creştinii adevăraţi acordă această îngrijire nu doar din sentimentul datoriei, ci din iubire faţă de părinţii lor. Mai mult decât atât însă, ei recunosc importanţa pe care Iehova o acordă îngrijirii familiei. Ei sunt deplin conştienţi de faptul că a întoarce spatele părinţilor lor în momente dificile ar fi totuna cu ‘tăgăduirea credinţei’ creştine. — 1 Timotei 5:8.

13. De ce practicarea devoţiunii sfinte acasă poate fi o adevărată problemă, dar ce satisfacţie rezultă în urma îngrijirii propriilor părinţi?

¹³ Trebuie să recunoaştem că nu este întotdeauna uşor să practici devoţiunea sfântă acasă. Poate că membrii familiei sunt despărţiţi de distanţe mari. Copiii adulţi poate că îşi cresc propriile lor familii şi poate că se luptă cu dificultăţi financiare. Natura sau gradul de îngrijire de care are nevoie un părinte poate afecta starea fizică, psihică sau afectivă a celor care acordă îngrijire. Totuşi, faptul de a şti că îngrijirea propriilor părinţi nu numai că reprezintă o ‘cuvenită compensaţie’, dar îi şi place Celui „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pămînt“, poate constitui o adevărată satisfacţie. — Efeseni 3:14, 15.

14, 15. Relataţi un exemplu de grijă plină de devoţiune din partea copiilor faţă de un părinte.

¹⁴ Să analizăm un exemplu cu adevărat mişcător. Ellis şi cinci fraţi şi surori ale lui au o sarcină dificilă în ce priveşte îngrijirea tatălui lor acasă. „În 1986 tata a avut o apoplexie în urma căreia a paralizat complet“, explică Ellis. Cei şase copii se îngrijesc de satisfacerea nevoilor tatălui lor, începând de la îmbăierea lui până la schimbarea cu regularitate a poziţiei sale pentru a fi siguri că nu survine escara. „Îi citim, îi vorbim, îi cîntăm la instrumente. Nu suntem siguri dacă este conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său, dar îl tratăm ca şi cum ar fi conştient de toate lucrurile.“

¹⁵ De ce se îngrijesc copiii de tatăl lor în felul acesta? Ellis spune în continuare: „După ce mama a murit, în 1964, tata ne-a crescut singur. La data aceea, cel mai mic dintre noi avea 5 ani, iar cel mai mare 14. Atunci el era disponibil şi dispus să ne ajute; acum facem pentru el acelaşi lucru“. Evident, nu este uşor să acorzi o asemenea îngrijire, iar, uneori, copiii se descurajează efectiv. „Dar noi înţelegem că starea tatălui nostru este o problemă temporară“, spune Ellis. „Aşteptăm cu nerăbdare momentul în care tata îşi va recăpăta sănătatea şi ne vom putea reîntâlni cu mama“ (Isaia 33:24; Ioan 5:28, 29). Cu siguranţă că această îngrijire plină de devoţiune acordată unui părinte încălzeşte inima Celui care porunceşte copiilor să-şi onoreze părinţii!c — Efeseni 6:1, 2.

Devoţiunea sfântă şi ministerul

16. Care ar trebui să fie motivul principal pentru ceea ce facem în minister?

¹⁶ Când acceptăm invitaţia lui Isus de ‘a-L urma’, trebuie să ne supunem poruncii divine de a predica vestea bună a Regatului şi de a face discipoli (Matei 16:24; 24:14; 28:19, 20). Evident, faptul de a participa la minister este o obligaţie creştină în aceste ‘zile din urmă’ (2 Timotei 3:1). Totuşi, motivul nostru de a predica şi a preda trebuie să nu se rezume la sentimentul datoriei sau al obligaţiei. Motivul principal pentru ce şi cât anume facem în minister trebuie să fie o iubire profundă faţă de Iehova. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura“, a zis Isus (Matei 12:34). Da, când inima noastră abundă de iubire pentru Iehova, ne simţim îndemnaţi să le depunem altora mărturie despre el. Când motivul nostru este iubirea de Dumnezeu, ministerul nostru este o expresie elocventă a devoţiunii noastre sfinte.

17. Cum putem cultiva o motivaţie corectă în ce priveşte ministerul?

¹⁷ Cum putem cultiva o motivaţie corectă în ce priveşte ministerul? Reflectaţi cu apreciere la trei motive pe care Iehova ni le-a dat pentru a-l iubi: 1) Noi îl iubim pe Iehova pentru ceea ce a făcut deja pentru noi. El nu ar fi putut arăta o dragoste mai mare ca furnizarea răscumpărării (Matei 20:28; Ioan 15:13). 2) Noi îl iubim pe Iehova pentru ceea ce face acum pentru noi. Ne bucurăm de libertatea de a vorbi cu Iehova, care ne răspunde la rugăciuni (Psalmul 65:2; Evrei 4:14–16). În timp ce acordăm prioritate intereselor Regatului, ne bucurăm de cele necesare vieţii (Matei 6:25–33). Primim cu regularitate provizii de hrană spirituală care ne ajută să facem faţă problemelor cu care ne confruntăm (Matei 24:45). Şi suntem binecuvântaţi cu faptul că facem parte din fraternitatea creştină mondială care ne desparte efectiv de restul lumii (1 Petru 2:17). 3) Îl iubim pe Iehova şi pentru ceea ce va mai face pentru noi. Datorită iubirii sale, ‘apucăm ceea ce este cu adevărat viaţă’ — viaţa veşnică în viitor (1 Timotei 6:12, 19). Când reflectăm la iubirea manifestată de Iehova în folosul nostru, cu siguranţă că inima ne va îndemna să participăm cu devoţiune la informarea altora despre el şi despre scopurile sale preţioase! Nu va trebui ca alţii să ne spună ce sau cât anume să facem în minister. Inima ne va îndemna să facem ce putem.

18, 19. Ce obstacol a depăşit o soră pentru a participa la minister?

¹⁸ Chiar şi în faţa unor situaţii dificile, o inimă mişcată de devoţiune sfântă se va simţi îndemnată să vorbească (compară cu Ieremia 20:9). Lucrul acesta este confirmat de cazul Stellei, o creştină foarte timidă. Când a început să studieze Biblia, ea gândea astfel: ‘N-aş putea niciodată să merg din casă în casă!’ Iată ce explică ea: „Eram întotdeauna foarte tăcută. Nu puteam niciodată să mă apropii de oameni pentru a începe o conversaţie“. Pe măsură ce ea continua să studieze, iubirea ei pentru Iehova creştea, şi în ea s-a născut dorinţa arzătoare de a le vorbi altora despre el. „Îmi amintesc că i-am spus celei care mă învăţa Biblia: «Doresc atât de mult să vorbesc, dar, pur şi simplu, nu pot, şi lucrul acesta mă îngrijorează realmente». N-am să uit niciodată ce mi-a spus ea: «Stella, să fii recunoscătoare că vrei să vorbeşti».“

¹⁹ În scurt timp, Stella s-a pomenit că-i depune mărturie vecinei sale. Atunci, ea a luat o decizie capitală în ceea ce o privea: a participat pentru prima dată la ministerul din casă în casă (Faptele 20:20, 21). Ea relatează următoarele: „Mi-am scris prezentarea, dar îmi era atât de frică încât, deşi o aveam în faţă, eram prea emoţionată ca să-mi plec ochii pe notiţe!“ Acum, după 35 de ani, Stella este tot foarte emotivă din fire. Totuşi, ei îi place ministerul de teren şi continuă să aibă o participare semnificativă la el.

20. Ce exemplu arată că nici chiar persecuţia sau închisoarea nu poate închide gura Martorilor lui Iehova care au devoţiune?

²⁰ Nici chiar persecuţia sau închisoarea nu poate să închidă gura Martorilor lui Iehova care au devoţiune. Să luăm exemplul lui Ernst şi al lui Hildegard Seliger, din Germania. Datorită credinţei lor, ei au petrecut împreună peste 40 de ani în lagărele de concentrare naziste şi în închisorile comuniste. Chiar şi în închisoare, ei au continuat să le depună mărturie altor deţinuţi. Iată ce îşi aminteşte Hildegard: „Conducerea închisorii m-a etichetat ca deosebit de periculoasă, deoarece, după spusele unei gardiene, vorbeam despre Biblie toată ziua. De aceea am fost pusă într-o celulă de la subsol“. După ce au fost, în sfârşit, eliberaţi, fratele şi sora Seliger şi-au dedicat întregul timp ministerului creştin. Amândoi au slujit în mod fidel până la moarte — fratele Seliger în 1985, iar soţia sa în 1992.

21. Ce trebuie să facem ca să adăugăm la perseverenţa noastră devoţiunea sfântă?

²¹ Studiind cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi rezervându-ne timp ca să medităm cu apreciere la ceea ce învăţăm, vom creşte în cunoaşterea exactă a lui Iehova Dumnezeu şi a lui Isus Cristos. Aceasta va avea, la rândul ei, drept rezultat însuşirea de către noi, într-o mai mare măsură, a acestei preţioase calităţi — devoţiunea sfântă. Fără devoţiune sfântă nu putem suporta nicidecum diferitele încercări care vin peste noi, în calitate de creştini. Să urmăm, aşadar, sfatul apostolului Petru, continuând să ‘adăugăm la credinţa noastră perseverenţa şi la perseverenţa noastră devoţiunea sfântă’. — 2 Petru 1:5, 6.