PETRU (SCRISORI)
Două scrisori inspirate ale Scripturilor grecești creștine consemnate de apostolul Petru, care s-a identificat drept scriitorul acestora la începutul fiecăreia dintre ele. (1Pe 1:1; 2Pe 1:1; compară cu 2Pe 3:1.) Conținutul scrisorilor dovedește cu claritate că au fost redactate de Petru. Acesta a fost martor ocular la transfigurarea lui Isus Cristos, privilegiu avut doar de Petru, Iacov și Ioan. (2Pe 1:16-18; Mt 17:1-9) Așa cum reiese din Ioan 21:18, 19, numai Petru ar fi putut spune: „În curând va avea loc dezbrăcarea de tabernacolul meu, așa cum mi-a arătat și Domnul nostru Isus Cristos”. (2Pe 1:14) Stilul diferit al celor două scrisori poate fi atribuit faptului că Petru l-a folosit pe Silvan (Sila) în redactarea primei scrisori, dar se pare că nu a procedat la fel în ce privește a doua scrisoare. (1Pe 5:12) Ambele scrisori au un caracter general, fiind adresate creștinilor evrei și neevrei. Prima scrisoare le-a fost adresată în special celor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia, regiuni din Asia Mică. (1Pe 1:1; 2:10; 2Pe 1:1; 3:1; compară cu Fa 2:5, 9, 10.)
Scrisorile lui Petru sunt în deplină armonie cu alte cărți ale Bibliei care subliniază importanța unei conduite bune și foloasele care decurg din ea, citându-le totodată ca pe Cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu. Apar citate din Geneza (18:12; 1Pe 3:6), Exodul (19:5, 6; 1Pe 2:9), Leviticul (11:44; 1Pe 1:16), Psalmii (34:12-16; 118:22; 1Pe 3:10-12; 2:7), Proverbele (11:31 [LXX]; 26:11; 1Pe 4:18; 2Pe 2:22) și Isaia (8:14; 28:16; 40:6-8; 53:5; 1Pe 2:8; 2:6; 1:24, 25; 2:24). Aceste scrisori arată că profețiile din Scripturi au fost făcute prin spiritul lui Dumnezeu. (2Pe 1:20, 21; compară cu 2Ti 3:16.) În ele se regăsește promisiunea lui Dumnezeu cu privire la ceruri noi și un pământ nou. (2Pe 3:13; Is 65:17; 66:22; Re 21:1) Asemănările dintre cărțile 2 Petru (2:4-18; 3:3) și Iuda (5-13, 17, 18) arată în mod clar că discipolul Iuda recunoștea a doua scrisoare a lui Petru ca fiind inspirată. Demn de remarcat este că scrisorile apostolului Pavel sunt menționate de Petru alături de „restul Scripturilor”. (2Pe 3:15, 16)
Momentul redactării. Din tonul scrisorilor reiese că acestea au fost scrise înainte de izbucnirea persecuției declanșate de Nero în 64 e.n. Faptul că Marcu era cu Petru plasează, după cât se pare, momentul în care a fost redactată prima scrisoare între 62 și 64 e.n. (1Pe 5:13) Mai înainte, în timpul primei detenții a apostolului Pavel l-a Roma (c. 59-61 e.n.), Marcu era acolo. Când Pavel a fost întemnițat a doua oară la Roma (c. 65 e.n.), i-a chemat pe Timotei și pe Marcu să i se alăture. (Col 4:10; 2Ti 4:11) Probabil că Petru a consemnat cea de-a doua scrisoare la scurt timp după ce a scris-o pe prima, adică în jurul anului 64 e.n.
Scrise în Babilon. Potrivit cuvintelor sale, Petru și-a redactat prima scrisoare în timp ce se afla în Babilon. (1Pe 5:13) Este posibil ca tot aici să-și fi consemnat și cea de-a doua scrisoare. Dovezile existente arată cu claritate că „Babilon” se referă la orașul de pe malurile Eufratului, nu la Roma, cum au susținut unii. Fiindu-i încredințată ‘vestea bună pentru cei circumciși’, era de așteptat ca Petru să slujească într-un centru al iudaismului, cum era Babilonul. (Ga 2:8, 9) În anticul oraș Babilon și în împrejurimile acestuia exista o mare comunitate de evrei. Vorbind despre compilarea Talmudului babilonian, Encyclopaedia Judaica (Ierusalim, 1971, vol. 15, col. 755) face referire la „marile academii [iudaice] din Babilon” care existau la începutul erei noastre. Întrucât Petru le-a scris ‘locuitorilor temporari răspândiți în Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia’, regiuni menționate în sens literal (1Pet. 1:1), este logic să concluzionăm că ‘Babilonul’, locul unde și-a redactat scrisoarea, purta literalmente acest nume. Biblia nu menționează niciunde că Babilonul s-ar referi la Roma, și nici că Petru ar fi fost vreodată în Roma.
Primul care a susținut că Petru ar fi fost martirizat la Roma este Dionisie, episcop de Corint în a doua jumătate a secolului al II-lea. Mai înainte, Clement din Roma, deși îi menționa pe Pavel și pe Petru împreună, spunea despre Pavel că se remarca prin faptul că predicase atât în orient, cât și în occident, sugerând astfel că Petru nu fusese niciodată în occident. Petru nu avea niciun motiv să ascundă identitatea orașului Roma folosind alt nume, întrucât se pare că nu începuse apriga persecuție a creștinilor de către statul roman (sub conducerea lui Nero). În scrisoarea sa către romani, Pavel le transmite salutări multora din Roma, menționându-i pe nume, însă Petru lipsește. E puțin probabil să-l fi omis pe apostol dacă acesta ar fi fost un supraveghetor de frunte în acel oraș. Numele lui Petru nu apare nici printre cei care transmit salutări împreună cu Pavel în scrisorile redactate de acesta la Roma (Efeseni, Filipeni, Coloseni, 2 Timotei, Filimon, Evrei).
Prima scrisoare a lui Petru. Creștinii cărora apostolul Petru le-a adresat prima scrisoare treceau prin încercări grele. (1Pe 1:6) În plus, „sfârșitul tuturor lucrurilor” se apropiase – evident, sfârșitul sistemului iudaic prezis de Isus. (Compară cu Mr 13:1-4; 1Te 2:14-16; Ev 9:26.) De aceea, ei trebuiau să fie „treji în vederea rugăciunilor”. (1Pe 4:7; compară cu Ma 26:40-45.) De asemenea, pentru a persevera cu fidelitate aveau nevoie de încurajare din partea apostolului.
Petru le-a amintit în mod repetat colaboratorilor săi creștini binecuvântările de care aveau parte. Datorită îndurării lui Dumnezeu, au fost născuți din nou la o speranță vie, având astfel motive de bucurie. (1Pe 1:3-9) Au fost cumpărați cu sângele prețios al lui Cristos. (1Pe 1:18, 19) Botezul i-a ajutat să obțină o conștiință bună, de care se puteau bucura în continuare trăind în armonie cu ceea ce simboliza botezul lor în apă. (1Pe 3:21–4:6) Ca pietre vii, erau zidiți pe Cristos Isus pentru a deveni o casă sau un templu spiritual. Ei erau „un neam ales, o preoție regală, o națiune sfântă, un popor care să fie o proprietate specială”. (1Pe 2:4-10)
Așa cum a arătat Petru, creștinii aveau motive să persevereze în încercări și să-și păstreze o conduită bună, având în vedere ceea ce au făcut pentru ei Dumnezeu și Fiul Său. Ei trebuiau să se aștepte la încercări, deoarece „însuși Cristos a murit o dată pentru totdeauna pentru păcate, un om drept pentru cei nedrepți”. (1Pe 3:17, 18) Fiind părtași la suferințele lui Cristos, aveau un motiv de bucurie, întrucât urmau să exulte la revelarea gloriei sale. Cei batjocoriți pentru numele lui Cristos aveau dovada că erau aprobați de Dumnezeu. (1Pe 4:12-14) Suferințele aveau drept rezultat o credință încercată, necesară pentru salvare. (1Pe 1:6-9) În plus, perseverând cu fidelitate, creștinii urmau să se bucure în continuare de grija lui Dumnezeu, care îi făcea neclintiți și îi întărea. (1Pet. 5:6-10)
Totuși, așa cum a scos în evidență Petru, o conduită greșită nu trebuia să fie niciodată motivul suferinței unui creștin. (1Pe 4:15-19) Conduita lor trebuia să fie exemplară, reducând astfel la tăcere vorbirea ignorantă a împotrivitorilor. (1Pe 2:12, 15, 16) Acest lucru implica fiecare aspect al vieții de creștin – relația cu autoritățile guvernamentale, cu stăpânii, cu membrii familiei și cu frații. (1Pe 2:13–3:9) Includea și folosirea darului vorbirii în mod potrivit, păstrarea unei conștiințe bune (1Pe 3:10-22) și evitarea practicilor murdare din punct de vedere moral, specifice națiunilor. (1Pe 4:1-3) Bărbații maturi care slujeau ca păstori în congregație nu trebuiau să stăpânească peste oi, ci să se achite de responsabilități de bunăvoie și cu înflăcărare. Bărbații mai tineri trebuiau să le fie supuși celor în vârstă. (1Pe 5:1-5) Toți creștinii trebuiau să fie ospitalieri, gata să se zidească reciproc, să aibă o iubire profundă unii față de alții și să se încingă cu umilință. (1Pe 4:7-11; 5:5)
A doua scrisoare a lui Petru. Scopul celei de-a doua scrisori a lui Petru era să-i ajute pe creștini să-și asigure chemarea și alegerea și să nu se lase induși în eroare de învățătorii falși și de oamenii lipsiți de pietate din cadrul congregației. (2Pe 1:10, 11; 3:14-18) Creștinii sunt îndemnați să aibă credință, virtute, cunoștință, stăpânire de sine, perseverență, devoțiune sfântă, afecțiune frățească și iubire (2Pe 1:5-11) și sunt sfătuiți să dea atenție ‘cuvântului profetic’ inspirat. (2Pe 1:16-21) Situațiile în care Iehova și-a executat sentința împotriva unor oameni lipsiți de pietate din trecut arată că persoanele care părăsesc calea dreptății nu vor scăpa de mânia lui Dumnezeu. (2Pe 2:1-22) Deși batjocoritorii ar putea susține altceva „în zilele din urmă”, venirea zilei lui Iehova, o zi pentru executarea oamenilor lipsiți de pietate, e la fel de sigură precum ceea ce s-a abătut asupra omenirii în zilele lui Noe. De asemenea, promisiunea lui Dumnezeu cu privire la ceruri noi și un pământ nou este certă și ar trebui să ne îndemne să depunem eforturi sârguincioase pentru a fi găsiți fără pată din punctul de vedere al lui Dumnezeu. (2Pe 3:1-18)
[Chenarul de la pagina ]
PRIMA SCRISOARE A LUI PETRU – IDEI IMPORTANTE
Scrisoarea îi îndeamnă pe creștini să fie vigilenți și să persevereze cu fidelitate în pofida încercărilor
Scrisă în perioada 62-64 e.n. în Babilon de apostolul Petru, care l-a avut ca secretar pe Silvan
Creștinii trebuie să acționeze într-un mod demn de speranța lor minunată
„Cei aleși” au primit o speranță vie, o moștenire nepieritoare în ceruri (1:1-5)
Ei au credință în Isus Cristos pentru salvarea sufletelor – lucru de care profeții din vechime și chiar îngerii au fost profund interesați (1:8-12)
De aceea, ei trebuie să-și încingă mintea pentru activitate, să respingă dorințele de altădată, să fie sfinți, să manifeste teamă plină de respect față de Creator și iubire frățească (1:13-25)
Trebuie să-și dorească cu ardoare ‘laptele cuvântului’ pentru a crește spre salvare (2:1-3)
Ei sunt o casă spirituală, o preoție sfântă, avându-l ca temelie pe Cristos; de aceea, trebuie să ofere jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu (2:4-8)
Alcătuind un popor ales ca proprietate specială, ei anunță pretutindeni virtuțile Dumnezeului lor și au o purtare care îl onorează (2:9-12)
Relațiile cu semenii trebuie să se bazeze pe principiile divine
Creștinii trebuie să le fie supuși conducătorilor umani, să-i iubească pe frați și să se teamă de Dumnezeu (2:13-17)
Servitorii trebuie să le fie supuși stăpânilor chiar și atunci când aceștia nu sunt rezonabili; Isus a lăsat un bun exemplu suportând cu răbdare nedreptatea (2:18-25)
Soțiile trebuie să le fie supuse soților; dacă soțul este necredincios, purtarea bună a soției l-ar putea câștiga (3:1-6)
Soții să le dea onoare soțiilor „ca unui vas mai slab” (3:7)
Toți creștinii trebuie să împărtășească aceleași sentimente, neplătind cu rău pentru rău, ci urmărind pacea (3:8-12)
Sfârșitul tuturor lucrurilor s-a apropiat, de aceea creștinii trebuie să aibă o minte sănătoasă, să fie treji în vederea rugăciunii, să aibă o iubire profundă unii față de alții și să-și folosească darurile pentru a-l onora pe Dumnezeu (4:7-11)
Bătrânii trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu cu înflăcărare; bărbații tineri trebuie să le fie supuși celor în vârstă; toți trebuie să manifeste umilință (5:1-5)
Perseverența și fidelitatea în încercări aduc binecuvântări
Creștinii pot fi bucuroși chiar și atunci când se confruntă cu încercări grele, întrucât își pot demonstra calitatea credinței (1:6, 7)
Creștinii nu trebuie să aibă o conduită greșită; dacă suferă pentru dreptate, trebuie să-l glorifice pe Dumnezeu și să nu le fie rușine; este un timp pentru judecată (3:13-17; 4:15-19)
Cristos a suferit și a murit în carne ca să ne conducă la Dumnezeu; de aceea, noi nu mai trăim potrivit dorințelor carnale – chiar dacă oamenii carnali ne insultă pentru că suntem diferiți (3:18–4:6)
Un creștin care perseverează cu fidelitate în încercări va avea parte de o mare bucurie la revelarea lui Isus; în plus, chiar în prezent poate fi sigur că are spiritul lui Dumnezeu (4:12-14)
Fiecare trebuie să se umilească sub mâna lui Dumnezeu, să-și arunce îngrijorările asupra Sa și să se împotrivească lui Satan, având încredere că însuși Dumnezeu își va întări slujitorii (5:6-10)
[Chenarul de la pagina ]
A DOUA SCRISOARE A LUI PETRU – IDEI IMPORTANTE
Scrisoarea îi încurajează pe creștini să lupte din răsputeri și să respecte cu strictețe cuvântul profetic; conține avertismente pline de forță împotriva apostaziei
Scrisă probabil în Babilon, aproximativ în 64 e.n.
Creștinii trebuie să lupte din răsputeri și să se încreadă în cuvântul profetic
Dumnezeu ne-a dat cu mărinimie tot ce privește viața și devoțiunea sfântă; prin urmare, creștinii trebuie să se străduiască din răsputeri să cultive credința, virtutea, cunoștința, stăpânirea de sine, perseverența, devoțiunea sfântă, afecțiunea frățească și iubirea – calități care îi vor face activi și roditori (1:1-15)
Creștinii trebuie să acorde atenție cuvântului profetic inspirat de Dumnezeu; când Petru l-a văzut pe Isus transfigurat și l-a auzit pe Dumnezeu vorbind pe munte, cuvântul profetic a devenit mai sigur (1:16-21)
Creștinii trebuie să se păzească de învățătorii falși și de alte persoane corupte; ziua lui Iehova se apropie
În congregație se vor infiltra învățători falși, care vor introduce secte distrugătoare (2:1-3)
Cu siguranță, Iehova îi va judeca pe acești apostați, la fel cum a judecat îngerii neascultători, oamenii lipsiți de pietate din zilele lui Noe și orașele Sodoma și Gomora (2:4-10)
Acești învățători falși disprețuiesc autoritatea, pătează buna reputație a creștinilor din cauza exceselor și a imoralității, îi ademenesc pe cei slabi și promit libertatea în timp ce ei înșiși sunt sclavii degradării (2:10-19)
Situația lor e mai rea acum decât atunci când nu-l cunoșteau pe Isus Cristos (2:20-22)
Creștinii trebuie să se ferească de batjocoritorii din zilele din urmă, care vor lua în derâdere mesajul despre promisa prezență a lui Isus, uitând că Dumnezeu, care și-a propus să distrugă acest sistem, a distrus deja lumea existentă înainte de Potop (3:1-7)
Nu trebuie confundată răbdarea lui Dumnezeu cu încetineala – el este răbdător pentru că vrea ca oamenii să se căiască; totuși, acest sistem va fi distrus în ziua lui Iehova și va fi înlocuit cu ceruri noi și un pământ nou, în care va domni dreptatea (3:8-13)
Creștinii trebuie să facă tot posibilul să fie „fără pată, fără defect și în pace”; astfel, ei nu vor fi înșelați de învățători falși, ci vor crește în bunătatea nemeritată și în cunoașterea lui Cristos (3:14-18)