“Regalitatea Domnului nostru şi a Cristosului său“ preia puterea

 1. Cînd nu vor mai fi cei 144 000 de discipoli născuţi de spirit ai lui Cristos supuşi pămînteşti ai regalităţii sale spirituale?

Noi sîntem cu toţii interesaţi de elementele stăpînitoare din guvernul mondial care se apropie. Cu timpul toţi cei 144 000 de discipoli credincioşi, născuţi de spirit, ai lui Cristos vor face parte dintre aceste elemente stăpînitoare. Atunci ei nu vor mai fi supuşi pămînteşti ai regalităţii spirituale a lui Cristos, ci vor fi uniţi cu Cristos, ca regi, în ceruri. Această afirmaţie îşi are acoperire în următoarele cuvinte din Apocalips 5:9, 10 adresate lui Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu: „Cu sîngele tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu persoane din orice neam, de orice limbă; din orice popor şi din orice naţiune şi le-ai făcut o regalitate şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor guverna ca regi peste pămînt“

 2. De aceea din ce parte a omenirii vor proveni elementele stăpînitoare ale guvernului mondial care se apropie?

² Este de remarcat că aceste cuvinte inspirate nu afirmă că Mielul jertfit al lui Dumnezeu ar fi răscumpărat pentru Dumnezeu persoane vorbitoare de ebraică din cele douăsprezece triburi ale naţiunii lui Israel. Nu numai unii membri ai micii naţiuni iudaice vor constitui elementele stăpînitoare ale guvernului mondial care se apropie. Elementele stăpînitoare ale acestui guvern mondial nu vor proveni doar din naţiunea carnală a lui Israel, cu toate că Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos, însuşi, era un vorbitor al ebraicei, un iudeu circumcis sau un israelit atunci cînd a trăit ca om perfect pe pămînt. Deoarece el acum este în ceruri, el nu mai este cunoscut conform cărnii pe care el şi-a jertfit-o (2 Cor. 5:16). In armonie cu aceasta, în guvernul mondial care se apropie vor fi asociaţi cu el foşti apartenenţi ai ‘oricărui neam, de orice limbă, din orice popor şi din orice naţiune.’

 3. De cine de pe pămînt vor fi interesate elementele stăpînitoare şi de ce?

³ Elementele stăpînitoare vor fi, prin urmare de provenienţă internaţională. Din acest motiv ele vor fi interesate, fireşte, de toţi membrii familiei umane, indiferent de ce culoare, de ce rasă, de ce naţiune sau de ce limbă ar fi. Intocmai aşa şi trebuie să fie, căci Mielul lui Dumnezeu a murit nu numai pentru un popor sau pentru o naţiune, ci pentru întreaga familie umană.

 4. A cui proprietate sînt în realitate membrii tuturor naţiunilor şi de ce?

⁴ Astăzi guvernele îi privesc pe cetăţenii lor drept o proprietate a statului. In felul acesta ele îl dau la o parte pe Dumnezeu, Creatorul şi pe Fiul său Isus Cristos ca proprietari. Insă în curînd curtea cerească de justiţie va confirma că Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos, a fost junghiat aici pe pămînt pentru membrii tuturor naţiunilor. De aceea, pe baza dreptului de cumpărare, ei îi aparţin lui cu toţii, şi nu vreunui om sau vreunui grup de oameni. Ei sînt proprietatea lui Cristos precum şi proprietatea lui Iehova, a Tatălui său ceresc. Această cumpărare nu include, aşadar, numai 144 000 care vor domni ca regi în ceruri împreună cu Cristos Isus. Noi trebuie să–l privim pe Fiul mai degrabă aşa cum l-a privit Ioan Botezătorul cînd l-a arătat pe botezatul Isus, spunînd: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!“ Da, al lumii! (Ioan 1:29)

 5. Ce extindere va avea guvernarea regală care se apropie, şi pe cine va avea regele mesianic de supuşi?

⁵ In deplină armonie cu aceasta, guvernarea regală care se apropie va avea o extindere pe tot pămîntul, globală. In profeţia lui Zaharia 9:10 se spune cu privire la domnitorul mesianic: „El (Prinţul păcii) le va vorbi naţiunilor într-adevăr de pace, iar stăpînirea lui va fi de la o mare la alta şi de la ‘Rîu’ (Eufrat) pînă la marginile pămîntului.“ Această profeţie nu s-a împlinit asupra creştinătăţii, cu toate că ea pretinde a fi împărăţia lui Cristos, iar multele ei secte şi confesiuni numără astăzi pe pămînt aproape un miliard de membri. Naţiunile care se numesc creştine au fost cei mai mari tulburători ai păcii societăţii umane. Ele nu s-au dovedit supuşi uniţi ai Prinţului păcii, Isus Cristos (Is. 9:6).

 6. Cum au dovedit naţiunile creştinătăţii că ele nu sînt supuşi ai Prinţului păcii?

⁶ N-au nimicit ele oare pacea lumii în anii 1914–1918 printr-un război mondial? Douăzeci sau peste douăzeci şi opt de naţiuni şi imperii care s-au implicat pînă la urmă în război, pretind că sînt creştine. Datorită cărei controverse au intrat ele în război? Datorită controversei cu privire la dominaţia mondială. Aceasta însă nu gravita în jurul stăpînirii mondiale a lui Isus Cristos, ci în jurul stăpînirii mondiale a aceluia care avea să iasă biruitor din război. Insă în primul război mondial controversa n-a fost clarificată definitiv. Cu douăzeci şi unu de ani mai tîrziu s-a luptat din nou din acelaşi motiv, şi cu o şi mai mare extensiune. Iar astăzi, la treizeci şi unu de ani după sfîrşitul celui de al doilea război mondial, controversa cu privire la dominaţia mondială n-a fost clarificată în mod satisfăcător pentru naţiuni. Situaţia politică se desfăşoară în aşa fel încît poate să se producă o a treia confruntare mondială violentă.

 7. Ce comunicat transmis prin martorii lui Iehova au respins naţiunile lumii care pun mai presus de toate suveranitatea lor naţională?

⁷ Pînă acum naţiunile care pun mai presus de toate suveranitatea lor naţională au respins ceea ce le-au comunicat martorii lui Iehova chiar şi sub persecuţie violentă. Ce au comunicat ei? Că în toamna timpurie a anului de război 1914 termenul de arendare a dominaţiei mondiale a expirat pentru naţiunile care au exercitat-o pînă atunci fără amestecul regalităţii lui Dumnezeu — iar pentru a utiliza cuvintele profeţiei lui Isus Cristos — că „timpurile stabilite ale naţiunilor“ au expirat. Atunci a sosit timpul fixat de Iehova Dumnezeu, de Suveranul universului, pentru a fi întemeiată „regalitatea Domnului nostru şi a Cristosului său.“ El a făcut să se nască regalitatea Cristosului său — nu în Ierusalim, oraşul din Orientul Apropiat, ci la dreapta să în cer (Luca 21:24). Intrucît această naştere în cer s-a petrecut în faţa sa, ea a fost invizibilă pentru noi. Noi avem însă în faţa ochilor dovezi despre aceasta, căci tot ceea ce a prezis Isus ca „semn“ vizibil se poate vedea (Matei cap. 24 şi 25; Marcu 13:3–37; Luca 21:5–36).

A INTRA IN „REGATUL DOMNULUI NOSTRU SI AL CRISTOSULUI SAU“

 8. De cînd se poate înţelege semnificaţia „semnului“, şi prin urmare timpul cărei proclamaţii sosise atunci?

⁸ Cîţi dintre noi au luat seama şi au înţeles semnificaţia acestui „semn“ care se poate vedea de la 1914, de la sfîrşitul timpurilor naţiunilor? El dă de înţeles că atunci sosise timpul stabilit ca voci puternice să anunţe în ceruri: „Regalitatea lumii a devenit regalitatea Domnului nostru şi a Cristosului său, iar el va guverna ca Rege pentru totdeauna şi veşnic“ (Apoc. 11:15).

 9. Ce deosebire există între această „regalitate“ şi cea menţionată în Coloseni 1:13, şi despre cine se spune că el va guverna în ea ca Rege?

⁹ Să ascultăm încă odată această proclamaţie şi să luăm seama la cuprinsul textului. Ea nu afirmă: „. . . iar ei vor guverna ca regi pentru totdeauna şi veşnic“, ci: „. . . iar el va guverna ca Rege pentru totdeauna şi veşnic.“ Cine este oare acela despre care se spune că el va guverna ca rege pentru totdeauna şi veşnic? Trebuie să fie acela care este numit primul în proclamaţie şi care are un cristos sau un uns. Trebuie să fie cel care este numit „Domnul nostru“. Cel care este numit în cer „Domnul nostru“ este persoana principală, iar „Cristosul“ său îi este subordonar, ca fiind de rangul al doilea. De aceea guvernul este numit „regalitatea Domnului nostru şi a Cristosului său“ şi este ceva mai mare decît „regalitatea Fiului iubirii lui,“ despre care vorbea apostolul Pavel conform cu Coloseni 1:12, scrisoare pe care a scris-o cu 35 de ani înainte de a-şi scrie Ioan Apocalipsa. De aceea cînd preia puterea „regalitatea lumii“, începe să guverneze în realitate Iehova Dumnezeu. El este „Domnul pămîntului“ (Apoc. 11:4; Zah. 14:3–8).

10. Prin urmare al cui început îl marchează aceasta pentru „Regele veşniciei“?

¹⁰ Că această explicaţie a expresiei „Domnul nostru“ este corectă rezultă din cuvintele celor 24 de bătrîni care se închinau în faţa tronului divin şi spuneau: „Iţi mulţumim, Iehova Dumnezeule, care eşti şi care erai, că ai preluat puterea ta cea mare şi ai început să guvernezi ca rege“ (Apoc. 11:16, 17). Lucrul acesta marchează aşadar începutul unei epoci speciale în stăpînirea universală a lui Dumnezeu, a „Regelui veşniciei“ (1 Tim. 1:17; Apoc. 15:8).

11. Ce rol joacă copilul simbolic de parte bărbătească care este născut de „femeia“ lui Dumnezeu, însă cine exercită în fond puterea regală?

¹¹ Regalitatea lui Iehova este lăudată şi prin cuvintele care au fost exprimate în legătură cu naşterea unui urmaş al „femeii“ cereşti a lui Dumnezeu. Urmaşul este reprezentat ca un copil de parte bărbătească, un fiu „care va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier“. Aceasta fără îndoială înseamnă că cimbolicul copil de parte bărbătească va zdrobi toate naţiunile politice ale pămîntului, aşa cum se sfărîmă vasele olarului. El are aşadar de îndeplinit funcţiuni guvernamentale. Insă cine exercită în fond puterea regală? Faptul acesta îşi găseşte expresia în cuvintele: „Si fiul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul său“ (Apoc. 12:1–5).

12. Cine îl ridică pe tron pe copilul simbolic de parte bărbătească, şi de aceea despre cine se spune apoi că regatul îi aparţine lui, şi cui i se dă autoritate?

¹² Dumnezeu îl înalţă pe tron pe acest copil simbolic de parte bărbătească. Dumnezeu este izvorul oricărei autorităţi legale de guvernare. Poziţia care-i este acordată copilului simbolic este subordonată regalităţii lui Dumnezeu. Intrucît este vorba de un organ de guvernare instituit de Dumnezeu, el este descris ca ceva complet nou, ca ceva ce se aseamănă cu un nou născut şi nu cu ceva ce exista deja de la Rusaliile anului 33 e.n. De aceea după încheierea biruitoare a războiului în cer care a urmat naşterii copilului simbolic de parte bărbătească şi după aruncarea lui Satan şi a demonilor săi, în cer se aude un glas puternic care spune: „Acum a venit salvarea şi puterea şi regalitatea (cui?) Dumnezeului nostru şi autoritatea Cristosului său, căci acuzatorul fraţilor noştri a fost aruncat jos“ (Apoc. 12:7–10). Aici se vorbeşte din nou despre regalitate, respectiv despre regatul Dumnezeului nostru. El este cel care guvernează în realitate, iar Cristosul său sau Unsul Isus primeşte „autoritatea“ de a guverna sub Dumnezeu, Domnul, prin urmare ca subordonat lui.

13. In jurul a ce gravitau problemele legat de Iehova la sfîrşitul timpurilor naţiunilor în anul 1914, şi ce existase deja cu secole în urmă pe pămînt ca o expresie a acesteia?

¹³ Un motiv temeinic, conform scripturilor, al acestui mod de exprimare — respectiv al accentuării pe regalitatea lui Iehova — constă în faptul că la preluarea puterii „regalităţii lumii“ la sfîrşitul timpurilor naţiunilor în anul 1914, problemele gravitau în jurul suveranităţii universale a lui Iehova. Cu 2 520 de ani mai înainte Iehova avusese un regat pe pămînt care îl reprezenta pe el în mijlocul naţiunilor: regatul casei lui David din Ierusalim. Despre David şi urmaşii săi regali se spunea că stăteau pe „tronul lui Iehova“ din capitala ţării (1 Cronici 29:23). Cu puţin timp înainte de moartea sa, David a făcut o generoasă donaţie pentru construirea unui templu pentru Iehova, şi cu acea ocazie el a spus: „A ta este regalitatea, o, Iehova, căci tu te înalţi ca şi cap peste toţi“ (1 Cron. 29:11). Regatul casei lui David era, prin urmare, o expresie a suveranităţii universale a lui Iehova asupra pămîntului.

14. Prin ce a fost întreruptă stăpînirea succesorilor la tron ai lui David, în ciuda legămîntului veşnic pe care îl încheiase Dumnezeu cu David?

¹⁴ Conform legămîntului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu regele David pentru o domnie veşnică, — „tronul lui Iehova“ se afla în Ierusalim, în reşedinţa casei regale a lui David, pînă în vara nefericitului an 607 î.e.n. cînd babilonienii au cucerit Ierusalimul, l-au distrus, iar pe regele Zedechia l-au dus în exil în Babilon. La mijlocul lunii lunare a şaptea (Tişri) a acelui an ţara lui Iuda era o desăvîrşită pustietate. E adevărat că după şaptezeci de ani de exil iudeii supravieţuitori s-au putut reîntoarce la Ierusalim şi în Tara lui Iuda, însă „tronul lui Iehova“ din Ierusalim n-a mai fost ridicat, şi astfel nici un urmaş al lui David, care ar fi avut dreptul regal la coroană şi sceptru nu l-a mai ocupat. De ce nu?

15. Cum s-a arătat într-un vis al regelui Nebucadneţar că suveranitatea asupra pămîntului fusese întreruptă?

¹⁵ Motivul consta în faptul că în anul 607 î.e.n. începuseră timpurile naţiunilor care aveau să dureze 2 520 de ani sau pînă în anul 1914 e.n. Suveranitatea lui Iehova asupra pămîntului era comparabilă cu copacul foarte înalt pe care l-a văzut Nebucadneţar în visul său. Acel copac a fost tăiat şi numai butucul cu rădăcinile a mai fost lăsat în pămînt. „Sapte timpuri“ trebuia să treacă peste buturuga copacului înainte de a putea înverzi iarăşi. De aceea el trebuia legat cu legături de fier şi de aramă care nu trebuia înlăturate pînă nu avea să treacă cele „şapte timpuri“ (Dan. cap. 4). Corespunzător acestui tablou, la sfîrşitul a şapte timpuri de domnie neîntreruptă a naţiunilor, suveranitatea universală a lui Iehova asupra pămîntului trebuia să-şi găsească o nouă expresie.

16, 17. (a) Ce regalitate trebuia să devină la timpul stabilit regalitatea lui Iehova, şi ce trebuia vestit atunci în mod potrivit? (b) Ce se va face cunoscut după nimicirea Babilonului cel mare spre confirmarea stăpînirii lui Iehova?

¹⁶ In acest moment care era marcat în mod deosebit în şirul evenimentelor stabilite de Dumnezeu trebuia, prin urmare, ca „regalitatea lumii“ . . . să devină „regalitatea Domnului nostru şi a Cristosului său“ (Apoc. 11:15). Acesta trebuia să fie un motiv întemeiat de mare bucurie pentru toţi cei din cer şi de pe pămînt, care se rugaseră ca Dumnezeu să-şi pună din nou în vigoare pe deplin suveranitatea sa asupra pămîntului unde naţiunile îşi exercitaseră atît de mult stăpînirea mondială. Atunci — şi nu la Rusaliile anului 33 e.n. — trebuia vestite cuvintele din Psalmul 97:1, 9: „Iehova a devenit rege! Să jubileze pămîntul. Să se bucure multe insule. Căci tu, o, Iehova, eşti cel atotsuprem peste întregul pămînt; tu eşti foarte înălţat, mai presus de toţi ceilalţi dumnezei.“ (Vezi mai departe Psalmul 99:1.) Mai tîrziu nimicirea Babilonului cel mare (Imperiul mondial al falsei religii) va confirma regalitatea lui Iehova. Strigătul se va încheia cu un „halleluia“

¹⁷ „Lăudaţi pe Iah, căci Iehova, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să guverneze ca rege“ (Apoc. 19:6).

18. Cine îşi ia prin urmare puterea, pentru a guverna ca rege, şi ce-i dă el Fiului său?

¹⁸ Această proclamaţie dă limpede de înţeles că Domnul Suveran Iehova, la sfîrşitul celor „şapte timpuri“ de stăpînire a naţiunilor, a început să guverneze iarăşi peste pămînt. El este cel ce îşi ia puterea sa cea mare şi care preia „regalitatea lumii“. In felul acesta „Cristosul său“ participă la ceva la ce nu mai participase înainte; el primeşte lucrul acesta ca un dar al Domnului Suveran Iehova — darul pe care i-l promisese Iehova odinioară. Aceasta s-a întîmplat pe timpul cînd regalitatea liniei regale a lui David, din Ierusalim, era pe punctul de a fi nimicită. El i-a spus atunci ultimului urmaş al regelui David: „Indepărtează turbanul şi ia jos coroana. Nu va fi acelaşi lucru . . . In ruine, ruine, ruine o voi preface. Dar şi cu privire la aceasta, ea nu va deveni, cu siguranţă, a nimănui pînă cînd vine cel ce are dreptul legal, şi lui i-o voi da“ (Ezech. 21:25–27).

19. Pentru ce, conform propriei sale profeţii, (Luca 21:24) nu i s-a putut da lui Isus lucrul pentru care moştenise „dreptul legal“ — nici în anul 33 e.n., nici la Rusaliile acelui an?

¹⁹ Prin loialitatea sa pînă la moarte, în carne, Isus Cristos s-a dovedit „cel ce are dreptul legal“. El este moştenitorul permanent al lui David. Insă lucrul la care avea „dreptul legal“ nu i-a fost dat în anul 33 e.n., după ce s-a înălţat la cer. Cu patruzeci şi patru de zile înainte de înălţarea sa la cer, el a exprimat o profeţie care este consemnată în Luca 21:5–36 şi în care el a profeţit distrugerea Ierusalimului de atunci. In anul 70 e.n. legiunile romane au adus această distrugere despre care el spusese: „Ei (iudeii) vor cădea sub ascuţişul săbiei şi vor fi duşi captivi printre toate naţiunile; iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni pînă se vor împlini timpurile stabilite ale naţiunilor“ (Luca 21:24). Prin urmare, în anul 33 e.n. nu-i putea fi dat lucrul cu privire la care moştenise „dreptul legal“ — şi de asemenea nici la Rusaliile din acel an.

20. Asupra a ce dobîndise Isus, conform cu Ezechiel 21:25–27, „dreptul legal“, şi ce putea doar să–i lase David lui Isus, moştenitorul său permanent?

²⁰ Lucrul cu privire la care Isus Cristos dobîndise „dreptul legal“ era regalitatea davidică, o regalitate pămîntească al cărei „turban“ şi „coroană“ o purtaseră David şi succesorii lui regali (Ezech. 21:25–27). Deoarece Isus s-a născut ca om perfect din familia regală a lui David, el avea din naştere dreptul la regalitatea davidică (Rom. 1:3, 4; Luca 1:32, 33). Ca rege pămîntesc, David nu putea să–i lase lui Isus Cristos prin testament mai mult decît avusese el însuşi: Un regat pămîntesc. Ingerul Gabriel i-a spus fecioarei iudaice Maria, mama pămîntească a lui Isus, că Dumnezeu îi va da Fiului ei „tronul tatălui său David.“ I-a fost dat lui Isus acest regat în anul 33 e.n., cînd s-a reîntors la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu? Regatul lui David s-a prăbuşit în anul 607 î.e.n. şi trebuia să rămînă inactiv în decursul celor „şapte timpuri“ de stăpînire mondială a naţiunilor (sau în decurs de 2 520 de ani, socotind de la anul 607 î.e.n. (Fapte 1:6).

21. Aşadar, ce trebuia să aştepte Isus să facă Dumnezeu înainte de a-şi putea revendica drepturile asupra regatului lui David?

²¹ Prin urmare înainte ca glorificatul Isus Cristos să-şi poată revendica drepturile asupra regatului pămîntesc al lui David, el trebuia să aştepte la dreapta lui Dumnezeu pînă la expirarea timpurilor naţiunilor în anul 1914 e.n. (Evr. 10:12, 13). El trebuia să aştepte pînă cînd Iehova avea să-şi ia, ca suveran universal, „puterea sa cea mare“, să pună capăt timpurilor naţiunilor şi să preia „regalitatea lumii“. După aceea Isus Cristos, moştenitorul permanent al regelui David, putea fi invitat să participe împreună cu el la „regalitatea lumii“, o regalitate peste întreaga omenire de pe pămînt (Apoc. 11:15).

22. Prin urmare cînd s-a născut noua regalitate şi cum a fost ilustrat în profeţiile biblice faptul acesta?

²² In consecinţă, „piatra“ simbolică pe care regele Nebucadneţar o văzuse în visul său, s-a desprins în anul 1914 — şi nu în anul 33 e.n. — din marele munte care ilustra suveranitatea universală a lui Iehova. (Dan. 2:34, 35, 44, 45.) In acel an şi-a aşezat Iehova Dumnezeu „picioarele“ pe simbolicul „Munte al Măslinilor“ şi acesta s-a despicat la mijloc, astfel încît au apărut doi munţi, unul spre nord iar altul spre sud (Zah. 14:4, 9). Aceasta corespunde naşterii descrise în Apocalips 12:1–5, prin care „femeia“ cerească a lui Dumnezeu a produs un copil de parte bărbătească. In felul acesta s-a născut o nouă „regalitate“, o nouă expresie a suveranităţii lui Dumnezeu peste pămînt. Apoi Dumnezeu l-a ridicat pe tron pe regele său desemnat, pentru ca el să-şi pună în vigoare „dreptul său legal“. Legăturile simbolice de aramă şi de fier au fost îndepărtate din jurul „tulpinii subterane“, — simbolul suveranităţii intermitente a lui Dumnezeu asupra pămîntului nostru. Cele „şapte timpuri“ prestabilite erau acum trecute peste tulpina subterană (Daniel 4:23, 26).

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Intrucît cei 144 000 de comoştenitori ei lui Isus Cristos sînt din ‘orice niam’, ei au un interes firesc faţă de toţi membrii familiei umane.