Barza — O pasăre „fidelă“

De la corespondentul nostru din Spania

BARZA — tradiţionalul vestitor al primăverii, al naşterii şi al succesului — deţine de mult timp un loc special în miturile şi în afecţiunea omului. Zborul ei graţios, afinitatea pentru oameni precum şi rolul său în lupta împotriva paraziţilor agricoli constituie tot atîţia factori care au contribuit la popularitatea ei.

Însă, mai presus de toate acestea, ceea ce ne face s-o îndrăgim este fidelitatea ei — fidelitate faţă de cuibul ei la care revine în fiecare an, fidelitate faţă de partenerul său de care este legată pe viaţă. De fapt, numele său în ebraică înseamnă „cel fidel“ sau „cel care are bunătate-iubitoare“, pentru că, aşa cum explică Talmudul, această pasăre se distinge prin modul plin de afecţiune în care îşi tratează partenerul (sau partenera sa).

Avînd în vedere popularitatea sa, acum aproape două sute de ani, barza era specie ocrotită în Olanda. Se spune că la Haga, puteau fi văzute exemplare îmblînzite, plimbîndu-se cu un aer important în apropiere de piaţa de peşte. Mai tîrziu, barza a devenit pasărea naţională a Germaniei, iar astăzi, în multe oraşe din Europa s-au instalat platforme pe acoperişuri pentru a încuraja aceste păsări prietenoase să-şi construiască acolo cuiburile. Incontestabil, berzele sînt vecini apreciaţi!

Plecări şi veniri

Unele berze din Europa îşi petrec iarna în Africa occidentală, în sudul Saharei, în timp ce altele se îndreaptă spre Africa de Sud. Ele pornesc în lunga lor călătorie spre Sud, în august. Întrucît nu sînt rezistente la zbor, ele îşi efectuează călătoria în mai multe etape. Berzele preferă să migreze în grupuri de mărimi variabile; de aceea, uneori toate berzele dintr-o anumită regiune se grupează înainte de începerea migraţiei. Dat fiind faptul că fac parte dintre păsările migratoare care se întorc cel mai devreme în Nord, berzele revin la cuiburile lor în februarie sau martie.

Datorită taliei lor — distanţa dintre extremităţile aripilor lor fiind de 1,80 metri — şi datorită regularităţii trecerii lor, berzele migratoare au atras întotdeauna atenţia. În Palestina pot fi văzute trecînd în grupuri mari în fiecare toamnă şi primăvară. Cu peste 2 500 de ani în urmă, profetul Ieremia semnala această caracteristică a lor, punctualitatea, spunînd despre barză că „îşi cunoaşte timpul migraţiei“. — Ieremia 8:7, The New English Bible.

Distanţa pe care o parcurg berzele în fiecare an — în unele cazuri fiind o călătorie tur-retur de 16 000 kilometri —, este cu atît mai remarcabilă cu cît ele călătoresc în cea mai mare parte planînd, adică plutind cu aripile întinse. Asemenea marilor păsări de pradă, ele profită de curenţii calzi ascendenţi pentru a cîştiga altitudine, apoi, bizuindu-se pe aripile lor mari, plutesc în mod leneş pe mari distanţe fără să bată din aripi decît rareori.

Un aspect cu caracter unic în migraţia berzelor îl constituie modul în care traversează Marea Mediterană. Ele preferă să nu zboare deasupra mării, unde nu există curenţi ascendenţi, de aceea, în fiecare an, în luna august ele se strîng cu miile în cele două locuri unde distanţa de traversat este cea mai scurtă, adică în Strîmtoarea Bosfor şi Gibraltar. Oricît ar părea de surprinzător, berzele se tem mai puţin de lunga distanţă pînă în Sahara decît de cei 14 kilometri pe mare care există între Spania şi Africa, pentru a căror traversare le trebuie uneori cinci ore.

Un cuib extraordinar

Barza are preferinţă să-şi aşeze cuibul în locuri înalte, cum ar fi în vîrful unor copaci înalţi, deşi se acomodează uneori împrejurărilor moderne, alegînd şi stîlpii electrici. În timpurile biblice, ea îşi clădea „casa“ în chiparoşi. — Psalm 104:17.

Dar de sute de ani, în întreaga Europă, barza îşi alege domiciliul de preferinţă pe vîrful caselor, al bisericilor sau deasupra hornurilor. Masculul şi femela clădesc cu răbdare un cuib cu o structură extraordinară care parcă ar fi gata să se răstoarne în gol în orice clipă. Dar aparenţele sînt înşelătoare, căci aceste mari cuiburi rezistă în general în faţa celor mai violente furtuni. Cuiburile sînt atît de solide încît, atunci cînd berzele se reîntorc la ele după migraţia lor anuală, le este suficientă, în general, o săptămînă pentru a efectua reparaţiile neînsemnate ce se impun.

Această lucrare de renovare, care necesită adăugarea de rămurele şi de alte materiale, este rezolvată de obicei de ambii parteneri încă de la întoarcerea lor din cartierele de iarnă. Iar pînă la urmă, tocmai aceste reparaţii pot fi fatale pentru cuib care se va prăbuşi pur şi simplu din cauza propriei sale greutăţi. Ca să ajungă însă aici, cuibul va atinge probabil o înălţime de doi metri şi un diametru de un metru sau chiar mai mult.

Întocmai cum părinţii se întorc la cuibul lor în fiecare primăvară, la fel şi puii lor caută să se stabilească cît mai aproape posibil de locul unde s-au născut. Astfel, unele clădiri vechi devin gazda a vreo zece cuiburi enorme, dacă nu chiar mai multe, toate fiind ocupate de descendenţii unei singure perechi de berze.

O specie ameninţată

În pofida eforturilor depuse de numeroase oraşe europene pentru a atrage berzele, viitorul acestei specii este ameninţat. În timp ce în secolul trecut, în Elveţia erau înregistrate 500 de cuiburi, în prezent nu au mai rămas decît cîteva. Situaţia este tot atît de sumbră în Suedia, Olanda, Danemarca şi Germania, ţări în care numărul berzelor a scăzut în mod alarmant. În Spania, cuiburile de berze mai fac încă parte din peisaj, dar în numai zece ani, numărul celor ocupate de aceste păsări s-a redus la jumătate. Se estimează că în prezent în Europa nu ar exista decît 10 000 pînă la 20 000 de perechi de berze. Ce s-a întîmplat deci cu barza, una dintre păsările favorite ale omului?

După cît se pare, sînt implicaţi mai mulţi factori dar cei mai mulţi sînt în legătură cu distrugerea de către om a mediului înconjurător. În Africa, locul unde păsările îşi petrec iarna, ele sînt deseori vînate pentru a servi drept hrană, acest fapt reprezintă însă un dezastru ecologic, deoarece pe tot parcursul lunilor de iarnă petrecute aici ele se hrănesc cu lăcuste, acele insecte care produc mari ravagii recoltelor atît de necesare Africii. Pe de altă parte, în Europa, terenurile de unde îşi procură berzele hrană sînt din ce în ce mai restrînse, iar utilizarea generalizată a pesticidelor dăunează fecundaţiei ouălor, astfel încît, în fiecare an, numărul puilor este tot mai mic. În plus, multe păsări mari mor la atingerea cu liniile de înaltă tensiune, în timp ce multe altele sînt ucise de vînători care posedă arme cu descărcare uşoară.

Militanţii pentru apărarea mediului înconjurător depun eforturi pentru a apăra berzele, dar realizarea unui program care să aibă succes depinde de cooperarea mai multor naţiuni, lucru care nu este uşor de atins. Cei care iubesc creaţia lui Dumnezeu au încredere însă că zborul maiestos al acestei păsări fidele nu va dispărea niciodată de pe cerul nostru şi că amabila noastră vecină, barza, va continua să fie pentru totdeauna un vestitor al primăverii.

[Chenarul de la pagina 16]

Barza şi bebeluşii

Timp de secole, li s-a spus copiilor că bebeluşii sînt aduşi de barză. Chiar şi în zilele noastre, această pasăre figurează în prim-plan pe unele ilustrate de felicitare care se trimit părinţilor cu ocazia naşterii unui copil. De unde provine această legendă?

În realitate ea se inspiră din alte două mituri. Cu mult timp în urmă, oamenii au remarcat că berzele se iveau aparent miraculos în fiecare an la aceeaşi dată. Unii credeau că, în timpul iernii, ele mergeau în Egipt unde se transformau în oameni, iar primăvara redeveneau păsări. În felul acesta se explica de ce sînt berzele atît de ataşate de locuinţele oamenilor.

S-a remarcat totodată că berzele îşi petreceau cea mai mare parte a zilei hrănindu-se prin locurile mlăştinoase, locuri considerate a fi domeniul în care locuiau sufletele nou-născuţilor. În plus, întrucît berzele sînt nişte părinţi plini de atenţie, nu a fost nevoie de prea multă imaginaţie pentru a lega realitatea de ficţiune şi aşa a apărut ideea că bebeluşii sînt aduşi de barză.