Umbre peste pădurea tropicală

VĂZUTĂ din avion, pădurea tropicală amazoniană vă duce cu gândul la o carpetă de mărime continentală împodobită cu ciucuri, arătând şi acum tot atât de verde şi de virgină ca atunci când Orellana a marcat-o pe hartă. Însă la nivelul solului, pe măsură ce înaintaţi cu greu prin pădurea sufocantă, umedă, ocolind insecte de mărimea unor mici mamifere, veţi constata că este greu să spuneţi unde se sfârşeşte realitatea şi unde începe fantezia. Cele ce par a fi frunze se preschimbă în fluturi, lianele în şerpi, iar butucii de lemn uscat în rozătoare speriate care o iau la fugă cu mare viteză. În pădurea amazoniană, realitatea încă se confundă cu ficţiunea.

„Şi, culmea ironiei, realitatea amazoniană este tot atât de fantastică cum sunt şi miturile ei“, remarcă un observator. Şi ce fantastică! Imaginaţi-vă o pădure tot atât de mare ca Europa Occidentală, înţesată cu peste 4 000 de specii diferite de arbori, împodobită cu splendoarea a mai mult de 60 000 de specii de plante cu flori, colorată cu nuanţele strălucitoare a 1 000 de specii de păsări, îmbogăţită cu 300 de specii de mamifere, plină de zumzetul a circa două milioane de specii de insecte. Acum înţelegeţi de ce toţi cei care descriu pădurea tropicală amazoniană folosesc în cele din urmă superlativul. Nici un alt grad de comparaţie nu poate fi folosit pentru a descrie corect supraabundenţa biologică a acestei păduri tropicale, cea mai mare de pe glob.

Izolaţii „morţi vii“

În urmă cu nouăzeci de ani, scriitorul şi umoristul american Mark Twain a descris această fascinantă pădure ca pe „o ţară încântătoare, o ţară peste măsură de bogată în minunăţii tropicale, o ţară plină de fantezie, în care toate păsările, florile şi animalele erau specii de muzeu şi în care aligatorul, crocodilul şi maimuţa păreau în aşa mare măsură ca la ei acasă, de parcă ar fi fost la grădina zoologică“. Azi, remarcele pline de duh ale lui Twain au suferit o gravă deformare semantică. Poate că, în curând, muzeele şi grădinile zoologice vor fi singurele locuinţe rămase pentru un număr tot mai mare de minunăţii tropicale ale Amazonului. De ce?

Cauza principală este, în mod evident, defrişarea pădurii tropicale amazoniene de către om, ceea ce distruge habitatul florei şi faunei din această regiune. Totuşi, pe lângă distrugerea în masă a habitatului, există alte cauze, mai subtile, care transformă speciile de plante şi animale în „morţi vii“, chiar dacă acestea sunt încă în viaţă. Cu alte cuvinte, autorităţile cred că nimic nu poate împiedica dispariţia speciilor.

Una dintre aceste cauze este izolarea. Poate că funcţionarii guvernamentali interesaţi de conservare interzic accesul ferăstrăului cu lanţ pe un petic de pădure ca să asigure supravieţuirea speciilor existente acolo. Totuşi, o mică insulă de pădure le oferă acestor specii panorama unei inevitabile morţi. Lucrarea Protecting the Tropical Forests​—A High-Priority International Task (Protejarea pădurilor tropicale: O sarcină internaţională de mare prioritate) ilustrează printr-un exemplu motivul pentru care micile insule de pădure nu întreţin viaţa foarte mult timp.

Speciile de arbori tropicali constau, de obicei, în arbori masculi şi arbori femele. Pentru a se reproduce, ei dispun de ajutorul liliecilor, care poartă polenul de la florile mascule la florile femele. Desigur, această acţiune de polenizare este eficientă numai dacă arborii cresc în raza de zbor a liliecilor. Dacă distanţa dintre un arbore femelă şi unul mascul ajunge să fie prea mare, aşa cum se întâmplă când o insulă de pădure este înconjurată până la urmă de o mare de pământ pârjolit, liliecii nu pot „construi“ o punte peste spaţiul gol. Arborii, observă raportul, se transformă atunci în „«morţi vii», deoarece lunga lor perioadă de reproducere nu mai este posibilă“.

Această legătură între arbori şi lilieci este numai una dintre relaţiile care compun comunitatea naturală amazoniană. Simplu spus, pădurea amazoniană este asemenea unei case imense care asigură adăpost şi hrană pentru o varietate de indivizi strâns legaţi unul de celălalt. Pentru a se evita supraaglomerarea, locuitorii pădurii tropicale locuiesc la etaje diferite, unii aproape de solul pădurii, alţii foarte sus, în boltă. Toţi locuitorii au un serviciu şi lucrează zi şi noapte: unii ziua, alţii noaptea. Dacă tuturor speciilor li se permite să-şi desfăşoare munca, această complexă comunitate a florei şi faunei amazoniene funcţionează cu precizia unui mecanism de ceasornic.

Însă ecosistemul amazonian („eco“ provine din oíkos, cuvântul grecesc pentru „casă“) este fragil. Chiar dacă amestecul omului în această comunitate forestieră se limitează doar la abuzul comis asupra câtorva specii, distrugerea cauzată de el are repercusiuni asupra tuturor etajelor casei pădurii. Conservatorul Norman Myers estimează că extincţia unei singure specii de plante poate să contribuie, în cele din urmă, la moartea a nu mai puţin de 30 de specii de animale. Şi, întrucât majoritatea arborilor tropicali depind, la rândul lor, de animale pentru împrăştierea seminţelor, ştergerea din existenţă a speciilor de animale de către om duce la extincţia arborilor cărora aceste animale le oferă serviciile (vezi chenarul „Relaţia arbore-peşte“). Ca şi izolarea, relaţiile perturbate încadrează tot mai multe specii de pădure în rândul „morţilor vii“.

Defrişări minore, pierderi majore

Unii justifică despădurirea unor mici zone arătând că pădurea va redobândi şi va produce un strat proaspăt de verdeaţă pe porţiunea de pământ defrişată, făcând aceasta într-un mod foarte asemănător celui în care corpul nostru produce un nou strat de piele peste o tăietură la un deget. E corect? Ei bine, nu prea.

Desigur, este adevărat că pădurea creşte la loc dacă, pentru o perioadă suficient de lungă, omul lasă în pace un petic despădurit. Dar este adevărat şi faptul că noul strat de vegetaţie nu seamănă cu pădurea iniţială mai mult decât seamănă o fotocopie de proastă calitate cu un document original foarte clar. Ima Vieira, o botanistă braziliană, a studiat o porţiune din pădurea amazoniană care a fost reîmpădurită acum un secol şi a descoperit că din 268 de specii de arbori care, în mod obişnuit, făceau flori în vechea pădure doar 65 fac parte din noua pădure de azi. Această diferenţă, spune botanista, rămâne valabilă şi în cazul speciilor de animale din regiune. Astfel, deşi despădurirea nu înseamnă, aşa cum pretind unii, transformarea pădurilor verzi în deşerturi roşii, ea înseamnă transformarea unor părţi din pădurea tropicală amazoniană într-o imitaţie de calitate inferioară a originalului.

În plus, chiar şi defrişarea unei mici porţiuni de pădure distruge, deseori, multe plante şi animale care cresc, se târăsc şi se caţără doar în acea zonă forestieră şi nicăieri altundeva. De exemplu, cercetătorii din Ecuador au găsit 1 025 de specii de plante într-o anumită zonă cu o suprafaţă de 1,7 km² din pădurea tropicală. Peste 250 dintre aceste specii nu creşteau nicăieri în altă parte de pe glob. „Un exemplu local, spune ecologistul brazilian Rogério Gribel, este sauim-de-coleira (în română, tamarinul pestriţ şi neruşinat)“, o maimuţică simpatică ce arată de parcă ar purta un tricou alb. „Puţinele exemplare care au mai rămas trăiesc numai într-o mică zonă forestieră de lângă Manaus, în Amazonia centrală, însă distrugerea acestui mic habitat, spune dr. Gribel, va şterge din existenţă această specie pentru totdeauna.“ Defrişări minore, dar pierderi majore.

Rularea „covoraşului“

Totuşi, despădurirea completă aruncă cea mai alarmantă umbră peste pădurea tropicală amazoniană. Constructorii de drumuri, tăietorii de lemne, minerii şi numeroşi alţi muncitori „rulează“ pădurea ca pe un covoraş, năruind întregul ecosistem cât ai clipi din ochi.

Deşi există un mare dezacord în privinţa cifrelor exacte care indică rata anuală a distrugerii pădurii braziliene (unele estimări modeste indică 36 000 de km² anual), porţiunea totală de pădure tropicală amazoniană deja distrusă poate reprezenta mai mult de 10 procente: o zonă mai mare decât Germania. Veja, săptămânalul cu cel mai mare tiraj din Brazilia, raporta că, în 1995, pe tot cuprinsul ţării, fermierii care taie şi ard au cauzat izbucnirea a aproximativ 40 000 de incendii ale pădurii care s-au extins în mod necontrolat: de cinci ori mai multe decât în anul precedent. Omul incendiază pădurea cu o asemenea forţă, avertizează Veja, încât unele porţiuni ale Amazoniei seamănă cu un „infern la frontiera verde“.

Speciile dispar: Şi ce-i cu asta?

„Dar avem nevoie de toate aceste milioane de specii?“, întreabă unii. Da, avem, susţine conservatorul Edward O. Wilson de la Universitatea Harvard. „Întrucât depindem de ecosisteme funcţionale pentru ca acestea să ne cureţe apa, să ne fertilizeze solul şi să creeze chiar aerul pe care îl respirăm, spune Wilson, este evident că biodiversitatea nu reprezintă ceva la care se poate renunţa cu nepăsare.“ Iată ce se spune în cartea People, Plants, and Patents (Oameni, plante şi brevete): „Accesul la abundenta diversitate genetică va fi cheia supravieţuirii umane. Dacă diversitatea dispare, noi îi vom călca pe urme în scurt timp“.

Într-adevăr, efectul pe care îl are distrugerea speciilor nu se rezumă doar la arborii doborâţi, la animalele ameninţate şi la băştinaşii hărţuiţi (vezi chenarul „Factorul uman“). Reducerea suprafeţelor pădurilor vă poate influenţa. Gândiţi-vă la următoarele: Un fermier din Mozambic taie tulpini de cassava, o mamă din Uzbekistan ia anticoncepţionale, unui băiat rănit din Sarajevo i se administrează morfină sau, într-un magazin din New York, o clientă miroase un parfum exotic. Toţi aceşti oameni, observă Institutul Panos, folosesc produse care îşi au originea în pădurea tropicală. Astfel, pădurile nedefrişate le slujesc oamenilor din întreaga lume, inclusiv vouă.

Nici ospăţ, nici foamete

Este adevărat că pădurea tropicală amazoniană nu poate oferi un ospăţ mondial, însă ea poate ajuta la prevenirea foametei mondiale (vezi chenarul „Mitul fertilităţii“). În ce sens? Ei bine, în anii ’70, omul a început să semene pe scară largă câteva varietăţi de plante care produceau recolte neobişnuit de mari. Deşi aceste superplante au ajutat la hrănirea a încă 500 de milioane de oameni, există o problemă camuflată. Întrucât acestor plante le lipseşte variaţia genetică, ele sunt plăpânde şi vulnerabile la boală. Un virus poate decima superrecolta unei naţiuni, declanşând foametea.

Aşadar, pentru a produce culturi mai rezistente şi pentru a preveni foametea, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) recomandă acum cu stăruinţă „folosirea unei game mai largi de material genetic“. Şi acesta este domeniul în care pădurea tropicală şi locuitorii ei originari au un cuvânt de spus.

Întrucât pădurile tropicale găzduiesc mai mult de jumătate din speciile de plante de pe pământ (inclusiv aproximativ 1 650 de specii care pot sluji în viitor ca surse de hrană), pepiniera amazoniană este locul ideal pentru orice cercetător care caută specii de plante sălbatice. În plus, locuitorii pădurii ştiu cum să folosească aceste plante. De exemplu, indienii cayapo din Brazilia nu numai că prăsesc noi soiuri de culturi, ci şi păstrează eşantioane în băncile genetice de pe coastele dealurilor. Hibridizările dintre aceste soiuri de culturi sălbatice şi cele de culturi aclimatizate, care sunt vulnerabile la îmbolnăviri, vor consolida tăria şi rezistenţa culturilor care formează hrana omului. Iar acest sprijin reprezintă o necesitate stringentă, spune FAO, întrucât, „în următorii 25 de ani, va fi necesară o creştere de 60% a producţiei de hrană“. În pofida acestui lucru, buldozerele care distrug pădurea continuă să-şi facă drum tot mai adânc în pădurea tropicală amazoniană.

Ce consecinţe are acest fapt asupra omenirii? Ei bine, distrugerea pădurii tropicale de către om poate fi comparată cu acţiunea unui fermier care îşi consumă sămânţa de porumb de care dispune: acesta îşi potoleşte foamea de moment, dar periclitează rezervele viitoare de hrană. Un grup de experţi în biodiversitate au avertizat recent că „conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturilor rămase este o chestiune de preocupare vitală la nivel global“.

Plante promiţătoare

Acum păşiţi în „farmacia“ pădurii şi veţi vedea că soarta omului se întreţese cu lianele şi cu alte plante tropicale. De exemplu, alcaloizii extraşi din lianele amazoniene sunt folosiţi ca relaxanţi musculari înainte de operaţie; din 5 copii bolnavi de leucemie, 4 sunt ajutaţi să trăiască mai mult graţie substanţelor chimice descoperite în brebenoc, o floare de pădure. Pădurea mai asigură şi chinină, folosită în lupta împotriva malariei; digitalină, folosită pentru tratarea insuficienţei cardiace; şi diosgenină, folosită în pilulele anticoncepţionale. Alte plante se arată promiţătoare în lupta împotriva bolii SIDA şi a cancerului. „Numai în Amazon, se spune într-un raport întocmit de Naţiunile Unite, s-au inventariat 2 000 de specii de plante pe care populaţia băştinaşă le foloseşte ca medicamente şi care au un potenţial farmaceutic.“ Pe întregul glob, se menţionează într-un alt studiu, 8 din 10 persoane apelează la plantele medicinale pentru a-şi trata bolile.

Aşadar, este rezonabil să salvăm plantele care ne salvează, spune dr. Philip M. Fearnside. „Pierderea pădurii amazoniene este considerată un posibil obstacol serios în calea eforturilor de a găsi leacuri pentru cancerul uman. . . . Concepţia că realizările faimoase ale medicinei moderne ne permit să renunţăm la o mare parte din aceste stocuri, adaugă el, reprezintă o posibilă formă fatală de prezumţie.“

Din nefericire, omul continuă să distrugă animalele şi plantele mai repede decât pot fi ele descoperite şi catalogate. Lucrul acesta ne face să ne întrebăm: „De ce procesul de despădurire continuă? Poate fi schimbat sensul acestei tendinţe? Are cumva pădurea amazoniană vreo perspectivă de viitor?“

[Chenarul de la pagina 8]

Mitul fertilităţii

Ideea că solul amazonian este fertil, afirmă revista Counterpart, este un „mit greu de risipit“. În secolul al XIX-lea, exploratorul Alexander von Humboldt a descris Amazonia ca pe „grânarul lumii“. Un secol mai târziu, Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite, era şi el de părere că Amazonia promitea o agricultură productivă. „Unei asemenea ţări bogate şi fertile, scria el, nu i se poate permite să rămână nefolosită.“

Într-adevăr, fermierul care împărtăşeşte punctul de vedere al celor două persoane amintite mai înainte constată că, timp de un an sau doi, terenul dă o recoltă satisfăcătoare, întrucât cenuşa provenită de la arborii şi plantele arse slujeşte ca fertilizator. Totuşi, după aceea, solul devine sterp. Deşi vegetaţia luxuriantă a pădurii promite un sol mănos dedesubt, în realitate, solul este partea slabă a pădurii. Cum aşa?

Corespondentul nostru a stat de vorbă cu dr. Flávio J. Luizão, cercetător la Institutul Naţional pentru Cercetare din Amazonia şi expert în solul pădurii tropicale. În continuare sunt prezentate câteva dintre observaţiile sale:

‘Spre deosebire de multe alte soluri forestiere, cea mai mare parte din solul bazinului Amazonului nu îşi ia substanţele nutritive de jos în sus, din rocile dezagregate, întrucât roca originară este săracă în substanţe nutritive şi se află la adâncimi prea mari în pământ. Mai degrabă, solul filtrator extrage substanţele nutritive de sus în jos, din ploi şi litieră. Cu toate acestea, atât picăturile de ploaie, cât şi frunzele căzute au nevoie de ajutor pentru a deveni nutritive. De ce?

Apa provenită din precipitaţiile care cad peste pădurea tropicală nu conţine multe substanţe nutritive. Însă, când atinge frunzele şi se scurge pe trunchiurile arborilor, ea adună substanţe nutritive din frunze, crengi, muşchi, alge, muşuroaie de furnici, praf. În timp ce apa se infiltrează în sol, ea devine o hrană bună pentru plante. Pentru a nu permite ca această hrană lichidă să se scurgă pur şi simplu în pârâiaşe, solul foloseşte o capcană nutritivă, formată dintr-o reţea de rădăcini fine răspândite peste tot în stratul superior al solului până la o adâncime de câţiva centimetri. O dovadă a eficienţei capcanei este aceea că pârâiaşele care primesc această apă de ploaie conţin chiar mai puţine substanţe nutritive decât însuşi solul pădurii. Aşadar, substanţele nutritive intră în rădăcini înainte ca apa să intre în pârâiaşe sau râuri.

O altă sursă de hrană este litiera, adică frunzele, rămurelele şi fructele căzute. Anual, pe un hectar [doi acri şi jumătate] de sol forestier ajung în cele din urmă aproximativ opt tone de litieră de bună calitate. Dar cum ajunge litiera în pământ şi în sistemele de rădăcini ale plantelor? Termitele sar în ajutor. Acestea taie din frunze bucăţi de forma unui disc şi cară aceste bucăţi în muşuroaiele lor subterane. Ele sunt un grup activ în special pe parcursul sezonului umed, transportând sub pământ o uluitoare cantitate din toată litiera care se găseşte pe solul forestier, şi anume 40 la sută din aceasta. Acolo, ele folosesc frunzele pentru a amenaja grădini în care să cultive ciuperci. La rândul lor, aceste ciuperci descompun plantele şi eliberează azot, fosfor, calciu şi alte elemente, toate fiind substanţe nutritive valoroase pentru plante.

Cu ce se aleg termitele din aceasta? Cu hrană. Ele consumă ciupercile şi, totodată, pot înghiţi câteva bucăţele de frunze. Apoi, microorganismele din intestinele termitelor se ocupă de transformarea chimică a hranei termitelor, astfel încât, drept rezultat, materiile fecale ale insectelor devin hrana bogată în substanţe nutritive pentru plante. Aşadar, precipitaţiile şi reciclarea substanţelor organice sunt doi dintre factorii care asigură existenţa continuă şi creşterea pădurii tropicale.

Rezultatul defrişării şi al arderii pădurii nu este greu de observat. Nu mai există bolta care să oprească precipitaţiile sau stratul de litieră care să fie reciclat. Mai degrabă, ploile torenţiale lovesc în mod direct, cu mare forţă, solul despuiat, iar în urma impactului suferit, solul se întăreşte. În acelaşi timp, razele soarelui care cad direct pe sol măresc temperatura de la suprafaţă şi compactează solul. Ca urmare, apa de ploaie se scurge pe pământ, alimentând acum nu solul, ci râurile. Pierderile de substanţe nutritive de pe terenul despădurit şi ars pot fi atât de mari, încât cursurile de apă de lângă zonele despădurite ajung chiar să sufere din cauza excesului de substanţe nutritive, ceea ce periclitează viaţa speciilor acvatice. Evident, dacă nu este tulburată, pădurea se poate autosusţine; însă intervenţia omului atrage după sine nenorociri’.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Factorul uman

Distrugerea şi despădurirea nu le aduc prejudicii numai plantelor şi animalelor, ci şi oamenilor. Cei aproximativ 300 000 de indieni, rămăşiţa celor 5 000 000 de indieni care populau odinioară regiunea braziliană Amazonia, continuă să coexiste cu mediul forestier în care trăiesc. Indienii sunt deranjaţi tot mai mult de tăietorii de copaci, de căutătorii de aur şi de alţii, dintre care mulţi îi privesc pe indieni ca pe nişte „obstacole în calea dezvoltării“.

Apoi mai sunt şi caboclos, un popor de oameni robuşti, a căror linie genealogică cuprinde atât albi, cât şi indieni şi ai căror strămoşi s-au stabilit în Amazonia cu aproximativ 100 de ani în urmă. Locuind în barăci pe picioroange amplasate pe cursul râurilor, probabil că nu au auzit niciodată cuvântul „ecologie“, însă trăiesc de pe urma pădurii fără să o distrugă. Totuşi, existenţa lor este afectată de valurile de noi imigranţi care pătrund în prezent în casa lor, pădurea.

De fapt, de la un capăt la celălalt al pădurii tropicale amazoniene, viitorul este nesigur pentru cei aproximativ 2 000 000 de culegători de nuci, de crestători ai arborelui de cauciuc, de pescari şi de alţi băştinaşi care trăiesc în armonie cu ciclurile pădurii şi cu cotele apelor râurilor. Mulţi consideră că eforturile depuse în vederea conservării pădurii nu trebuie să se limiteze numai la protejarea arborilor de mahon şi a lamantinilor. Ele trebuie să-i ocrotească şi pe oamenii care locuiesc în pădure.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 9]

Relaţia arbore-peşte

Pe parcursul sezonului ploios, fluviul Amazon se umflă şi înghite arborii care cresc în pădurile din zonele joase. În perioada de maximă inundaţie, majoritatea arborilor din aceste păduri au fructe şi lasă să le cadă seminţele; dar, bineînţeles, în jur nu sunt rozători scufundaţi, care să le împrăştie. Acum intră în scenă peştele tambaqui (Colonnonea macropomum), un spărgător de nuci plutitor, cu un simţ al mirosului foarte dezvoltat. Înotând printre crengile arborilor scufundaţi, peştele adulmecă arborii ale căror seminţe sunt pe punctul de a cădea. Când seminţele cad în apă, peştele zdrobeşte coaja cu fălcile lui puternice, înghite seminţele, digeră pulpa fructului din jurul seminţelor şi lasă seminţele să cadă pe solul forestier pentru a germina când apele inundaţiei se retrag. Beneficiază şi peştele, şi arborele. Peştele tambaqui se îngraşă, iar arborele dă naştere la urmaşi. Tăierea acestor arbori periclitează supravieţuirea peştelui tambaqui şi a aproximativ 200 de alte specii de peşti care se hrănesc cu fructe.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Liliecii poartă polenul de la florile mascule la cele femele.

[Provenienţa fotografiei]

Rogério Gribel

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Pepiniera şi farmacia voastră

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Focul ameninţă frontiera verde.

[Provenienţa fotografiei]

Philip M. Fearnside