Iubirea mea pentru pământ va fi împlinită pentru totdeauna

Relatată de Dorothy Connelly

Când eram mică, mi s-a spus că voi merge în iad pentru că sunt aborigenă. În 1936, după ce trecuseră mulţi ani de când mi s-a zis acest lucru, am auzit o înregistrare a unei cuvântări biblice care a aruncat un jet de apă pe iad şi a aprins o licărire de speranţă în inima mea. Acea licărire este acum mai strălucitoare ca oricând. Înainte de a vă explica motivul, daţi-mi voie să vă spun câteva lucruri despre mine.

M-AM născut în jurul anului 1911. Spun „în jurul“ deoarece în acele vremuri aborigenii nu se sinchiseau deloc să scrie date şi certificate de naştere. Părinţii mei erau oameni harnici, temători de Dumnezeu. Noi locuiam în Springsure, un orăşel aflat în apropiere de sălbaticul, dar frumosul lanţ muntos Carnarvon, din statul Queensland (Australia).

Tatăl meu a fost crescut în credinţa romano-catolică de către o familie de albi. Cu toate acestea, părinţii mei aborigeni mi-au întipărit în inimă obiceiurile lor şi iubirea pentru pământ. Noi vânam canguri, păsări emu, broaşte ţestoase şi şerpi, prindeam peşti şi adunam omizi comestibile mari. Însă eu nu mâncam niciodată păsări emu. În familia noastră, numai mie mi s-a interzis să mănânc emu pentru că era totemul meu personal. Potrivit tradiţiei aborigene, sau „dreamtime“, fiecare membru al tribului avea propriul lui totem, iar interdicţia în ce priveşte lucrul respectiv era impusă de familie şi de trib.

Deşi totemismul îşi are rădăcinile în superstiţii, prin impunerea acestui tabu ni se amintea că viaţa este sacră. Aborigenii nu ucideau din plăcere. Îmi aduc aminte că odată, când eram micuţă, tatăl meu s-a înfuriat tare pentru că m-a prins rupând picioarele unor lăcuste vii. „E îngrozitor ceea ce faci!“, a strigat el. „Nu ştii că Dumnezeu urăşte cruzimea? Ţi-ar plăcea dacă cineva ţi-ar face la fel?“

Noi aveam multe superstiţii. De exemplu, dacă un muscar australian (o pasăre micuţă) cânta în tabăra noastră, însemna că vom primi o veste rea; sau dacă în timpul zilei o bufniţă se aşeza pe o buturugă din apropiere, noi credeam că cineva avea să moară. Şi despre anumite vise se credea că sunt prevestiri. De exemplu, dacă visai apă tulbure însemna că cineva din familie era bolnav. Dacă apa era plină de mâl, atunci se presupunea că cineva a murit. Este adevărat că noi eram catolici, însă acest lucru nu a risipit toate superstiţiile tribului nostru.

În plus, familia mea continua să vorbească limba aborigenă. În prezent însă, această limbă este una dintre multele limbi aflate aproape în pragul dispariţiei. Cu toate acestea, eu pot să o vorbesc uneori, când discut cu alţii despre Biblie. Totuşi, de obicei, vorbesc fie engleza, fie limba pidgin, care se vorbeşte aici.

O instruire preţioasă primită în anii copilăriei

Când aveam vreo 10 ani, familia noastră locuia la o fermă de vite aflată la aproximativ 30 de kilometri de Springsure. În fiecare zi mergeam pe jos câţiva kilometri până la casa stăpânilor fermei, unde făceam diferite munci gospodăreşti. Salariul meu zilnic consta dintr-un ibricel de lapte şi o pâine. Familia mea locuia în nişte colibe făcute din scoarţă de copac, acestea fiind locuinţele aborigene tradiţionale. Când ploua, dormeam în peşterile din apropiere. Am privit eu oare această viaţă simplă ca fiind o suferinţă? Nicidecum! Aşa trăiau aborigenii de secole, iar noi am acceptat acest mod de viaţă.

De fapt, sunt fericită că nu am crescut în puf, cum se zice, şi că am avut părinţi iubitori care m-au disciplinat, m-au pus să lucrez din greu şi m-au învăţat cum să trăiesc cultivând pământul. În 1934, la scurt timp după ce ne-am mutat într-o rezervaţie aflată lângă Woorabinda, Queensland, am plecat de acasă pentru prima oară în viaţa mea şi m-am dus spre vest ca să muncesc la ferme de vite şi de oi ca servitoare şi fată în casă, care face de toate. În cele din urmă, munca m-a purtat spre est, ajungând chiar la marginea oraşului-port Rockhampton. Aici l-am întâlnit pe Martin Connelly, fiul unui irlandez, cu care m-am căsătorit în 1939.

Învăţ adevărul biblic

Întotdeauna am avut un respect profund faţă de Biblie. Când eram mică, stăpâna fermei ne aduna pe toţi copiii — aborigeni şi albi la un loc — şi ne spunea povestiri cu Isus. Odată, ea ne-a explicat semnificaţia următoarelor cuvinte ale lui Isus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi“ (Matei 19:14). Pentru prima oară de când mi s-a spus că eram condamnată să merg în iad, am zărit o rază de speranţă.

După câţiva ani am auzit acel discurs înregistrat despre care am vorbit la început, care spunea că iadul nu este fierbinte. Deşi acest lucru m-a pus pe gânduri, nu am mai avut nici o legătură cu Martorii lui Iehova până în anul 1949. Noi locuiam atunci în Emerald, un oraş aflat spre vest, la aproximativ 250 de kilometri de Rockhampton. Cel care ne-a vizitat a fost Bennett Brickella. El ne-a vorbit despre Biblie. Mai târziu, locuinţa noastră a devenit şi casa lui Ben ori de câte ori venea în această zonă. Cu toţii, chiar şi Martin şi cei patru copii ai noştri, aveam un respect profund faţă de el. Martin nu a manifestat interes faţă de mesajul biblic, însă a fost întotdeauna amabil şi ospitalier cu Martorii, mai ales cu Ben.

Ben mi-a dat multe auxiliare pentru studierea Bibliei, însă exista o problemă serioasă: eu nu ştiam să citesc. Astfel, Ben ne citea, mie şi copiilor, cu multă răbdare din Biblie şi din publicaţiile bazate pe Biblie, explicându-ne pe măsură ce citea din ele. Cât de mult se deosebea el de clerici, care, după ce formalităţile religioase erau îndeplinite, nu mai stăteau nici cinci minute ca să ne înveţe să citim! Ben ne-a arătat din Biblie că Satan şi demonii lui sunt autorii multor superstiţii care au încătuşat omenirea, inclusiv poporul meu. Cât de mult am ajuns să apreciez cuvintele lui Isus: „Adevărul vă va face liberi“! — Ioan 8:32.

Am aflat cu bucurie că scopul lui Dumnezeu este acela de a avea un paradis pământesc pentru cei care ascultă de el. Mai presus de toate, am ajuns să tânjesc după învierea celor morţi; mama murise în 1939, iar tata, în 1951. Aştept cu nerăbdare ziua în care voi putea să-i îmbrăţişez şi să le urez bun venit din nou pe pământul pe care l-au îndrăgit atât de mult. Şi ce emoţionant va fi să-i învăţ despre Iehova Dumnezeu şi despre Regatul său!

O predicatoare analfabetă

Pe măsură ce cunoşteam mai multe lucruri din Biblie, doream să le vorbesc şi altora despre ele. Le-am vorbit rudelor mele şi prietenilor mei, însă doream să-mi extind serviciul. Prin urmare, când Ben s-a întors în Emerald, mi-am luat copiii în grabă şi am mers cu toţii să predicăm. Ben mi-a arătat prezentări simple şi m-a învăţat să mă bizui pe Iehova prin intermediul rugăciunii. Trebuie să recunosc că prezentarea mea nu era prea elegantă, însă era făcută din toată inima.

Mai întâi le spuneam locatarilor că nu ştiam să citesc; apoi îi rugam pe ei să citească pasajele din Biblie pe care le indicam eu. Am învăţat pe de rost aceste pasaje. Unii locuitori ai acestui orăşel în care majoritatea erau albi rămâneau surprinşi, însă rareori au fost nepoliticoşi. Cu timpul, am învăţat să citesc. Cât de mult mi-a întărit acest lucru încrederea şi spiritualitatea!

Primul congres la care am asistat

În martie 1951, după ce mi-am dedicat viaţa lui Iehova, au urmat alte două evenimente memorabile din viaţa mea: botezul în apă şi primul congres al Martorilor lui Iehova la care am asistat. Însă pentru aceasta trebuia să călătoresc până în marele oraş Sydney — o perspectivă descurajatoare pentru o fată de la ţară. În plus, nu dispuneam de bani pentru biletul de tren. Prin urmare, ce puteam face?

M-am hotărât să joc cărţi ca să câştig bani pentru bilet. „Fac asta pentru Iehova, aşa că în mod sigur el mă va ajuta să câştig“, mă gândeam eu. La sfârşitul câtorva jocuri de cărţi, am considerat că mă ajutase, întrucât câştigasem destui bani ca să-mi cumpăr un bilet dus-întors.

Ben ştia de planurile mele de a merge la Sydney, astfel că la următoarea lui vizită m-a întrebat dacă aveam suficienţi bani. „O, cum să nu!“, am răspuns. „Am făcut rost de bani pentru biletul de tren jucând cărţi.“ Ei bine, Ben s-a făcut roşu ca racul, iar eu mi-am dat imediat seama că am spus ceva greşit. Aşa că am adăugat rapid, luându-mi apărarea: „Ce-i cu tine? Doar nu i-am furat!“

Când şi-a redobândit calmul, Ben mi-a explicat cu amabilitate motivul pentru care creştinii nu joacă la jocuri de noroc şi, liniştindu-mă, a adăugat: „Dar nu eşti tu de vină. Eu nu ţi-am spus aceste lucruri“.

M-am simţit bine venită

La acel congres de patru zile, care s-a ţinut între 22 şi 25 mai 1951, am fost pentru prima oară împreună cu un număr atât de mare de Martori. Cunoscându-i doar pe Ben şi pe alţi câţiva fraţi, nu ştiam ce primire avea să mi se facă. Prin urmare, vă puteţi imagina cât de emoţionată am fost când cei care aveau să-mi devină fraţi şi surori spirituale m-au primit cu multă căldură, fără să se vadă nici o urmă de prejudecăţi. M-am simţit cu adevărat ca acasă, la largul meu.

Acel congres este încă viu în amintirea mea, mai ales pentru că m-am numărat printre cele 160 de persoane care s-au botezat în golful Botany. Se pare că am fost printre primii aborigeni australieni care au devenit Martori ai lui Iehova. Fotografia mea a apărut în paginile ediţiei de duminică a ziarului din oraş, precum şi într-un jurnal care rula la cinematografe.

Singura Martoră din oraş

După o lună de la întoarcerea mea acasă, ne-am mutat cu familia în Mount Isa, un oraş minier, situat în nord-vestul statului Queensland. Timp de şase ani am locuit într-un fel de şură, încredinţându-ni-se temporar o mare parcelă de pământ aflată chiar la marginea oraşului. Pereţii de la şura noastră i-am făcut din lemnul copacilor pe care i-am tăiat din păduricea aflată în apropiere. Acoperişul l-am făcut din vechi bidoane de bitum, pe care le-am tăiat în lungime, după care le-am îndreptat. Martin şi-a găsit de lucru la căile ferate, însă şi-a distrus sănătatea deoarece obişnuia să bea. Apoi, am rămas singura care întreţinea familia noastră. Martin a murit în 1971.

La început am fost singura Martoră din Mount Isa. Ben ne vizita o dată la şase luni sau mai rar, Mount Isa făcând parte din vastul său teritoriu de predicare. Dacă se întâmpla să fie în oraş când era Comemorarea morţii lui Isus Cristos — o ocazie foarte deosebită pentru Ben, întrucât avea speranţă cerească —, el o sărbătorea împreună cu familia mea, câteodată afară sub un copac.

De obicei, Ben nu rămânea mult timp în oraş, aşa că, în cea mai mare parte a timpului, eu şi copiii depuneam mărturie singuri. Este adevărat, eram singuri; însă spiritul lui Iehova ne dădea putere şi la fel şi organizaţia sa iubitoare. Supraveghetorii itineranţi fideli şi soţiile lor se luptau cu căldura sufocantă, cu muştele, cu praful şi cu drumurile accidentate ca să vină la Mount Isa să ne încurajeze, chiar dacă ani de zile grupul nostru a fost foarte mic. De asemenea, Martorii din congregaţia vecină nou-formată în oraşul Darwin, situat la peste 1 200 de kilometri, ne vizitau din când în când.

S-a format o congregaţie

În decembrie 1953, în Mount Isa s-a format o congregaţie. Ben a fost numit supraveghetor, iar eu şi fiica mea Ann eram singurele care participam atunci la minister. Însă la scurt timp s-au mutat în oraş alţi Martori. Teritoriul nostru a început şi el să producă o recoltă crescândă de discipoli, printre care s-au numărat, cu timpul, şi mai mulţi aborigeni.

Congregaţia a continuat să crească, iar după puţin timp era evident că aveam nevoie de o sală a Regatului în care să ne ţinem întrunirile. În mai 1960, după ce am muncit din greu, am terminat lucrările la noua noastră sală. În următorii 15 ani, aceasta a fost extinsă de două ori. Însă pe la mijlocul anilor ’70 eram în jur de 120 de persoane care participam la ministerul public, iar sala era din nou neîncăpătoare. Prin urmare, s-a construit o sală a Regatului de 250 de locuri, care a fost dedicată în 1981. Deoarece are o capacitate mare, clădirea a fost folosită şi pentru adunările de proporţii mai mari, numite adunări de circumscripţie.

Creştere în rândul aborigenilor

Am fost emoţionată când în 1996 s-a format un grup de aborigeni şi insulari, grup care aparţine de Congregaţia Mount Isa. Insularii sunt aborigeni care provin de pe insulele aflate în apropierea continentului australian. Principalul obiectiv al acestui grup este acela de a depune o mai bună mărturie aborigenilor, unii dintre aceştia simţindu-se stânjeniţi în prezenţa albilor.

În toată Australia mai există 20 de grupuri de aborigeni. În plus, în Adelaide, Cairns, Ipswich, Perth şi Townsville s-au format congregaţii de aborigeni. La întrunirile acestor grupuri şi congregaţii asistă în total circa 500 de persoane, printre care se numără şi câţiva membri ai familiei mele. Aproape 10% dintre vestitorii aborigeni sunt pionieri, adică miniştri cu timp integral!

În 1975 m-am îmbolnăvit de diabet, iar pe parcursul anilor, această boală, de care suferă foarte mulţi aborigeni, mi-a cauzat mari probleme. Am ajuns să citesc din ce în ce mai greu. Totuşi, Iehova continuă să mă susţină şi să-mi dea bucurii.

Le sunt recunoscătoare curajoşilor miniştri care m-au ajutat şi care au ajutat şi familia mea. Datorită zelului lor neobosit, iubirii lor şi comorilor spirituale pe care le-au adus cu bicicleta, străbătând drumurile şi potecile singuratice şi pline de praf din regiunile slab populate ale statului Queensland, noi am putut să aflăm adevărul biblic. Acum aştept încrezătoare timpul când iubirea mea pentru pământ va fi împlinită pentru totdeauna.

[Notă de subsol]

[Harta/Fotografia de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Perth

Darwin

Cairns

Townsville

Mount Isa

Rockhampton

Emerald

Springsure

Woorabinda

Ipswich

Sydney

Adelaide

Dorothy în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Lecţii practice primite de la Ben pe la mijlocul anilor ’50