Cartea biblică numărul 62 — 1 Ioan

Scriitorul: apostolul Ioan

Locul scrierii: Efes sau în apropiere

Data încheierii scrierii: aprox. 98 e.n.

 1. a) Ce calitate constituie tema dominantă a scrierilor lui Ioan, dar de unde ştim că el nu era un om sentimental? b) De ce au fost oportune cele trei scrisori ale sale?

IOAN, apostolul pe care Isus Cristos îl îndrăgise, iubea mult dreptatea. Acest lucru l-a ajutat să înţeleagă în profunzime modul de gândire al lui Isus. De aceea, nu suntem surprinşi că tema dominantă a scrierilor sale este iubirea. Însă Ioan nu era un om sentimental, întrucât el şi fratele său au fost numiţi de Isus „Fiii Tunetului [Boanerghes]“ (Mar. 3:17). De fapt, el a scris cele trei scrisori pentru a apăra adevărul şi dreptatea, deoarece apostazia prezisă de apostolul Pavel începuse să se manifeste. Cele trei scrisori ale lui Ioan au fost cu adevărat oportune, fiindcă i-au întărit pe primii creştini în lupta împotriva atacurilor ‘celui rău’ (2 Tes. 2:3, 4; 1 Ioan 2:13, 14; 5:18, 19).

 2. a) Ce arată că scrisorile lui Ioan au fost scrise la mult timp după evangheliile lui Matei şi Marcu şi după scrisorile lui Petru şi Pavel? b) Când şi unde se pare că au fost scrise aceste scrisori?

² Judecând după conţinutul lor, aceste scrisori au fost scrise la mult timp după evangheliile lui Matei şi Marcu şi după scrisorile lui Petru şi Pavel. Timpurile se schimbaseră. În ele nu se face nicio referire la iudaism, care constituise o mare ameninţare pentru congregaţii în perioada de început, şi nici nu conţin citate din Scripturile ebraice. În schimb, Ioan vorbeşte despre „ceasul din urmă“ şi despre apariţia ‘multor anticrişti’ (1 Ioan 2:18). El se adresează cititorilor săi cu expresia „copilaşii mei“, iar cu privire la sine foloseşte termenul „bătrânul“ (1 Ioan 2:1, 12, 13, 18, 28; 3:7, 18; 4:4; 5:21; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Toate acestea sugerează că Ioan a scris cele trei scrisori la o dată târzie. De asemenea, cuvintele din 1 Ioan 1:3, 4 par să indice că evanghelia lui Ioan a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă. În general, se consideră că cele trei scrisori ale lui Ioan au fost terminate în jurul anului 98 e.n., cu puţin înainte de moartea apostolului, şi că au fost scrise în apropiere de Efes.

 3. a) Ce anume atestă autenticitatea Primei scrisori a lui Ioan şi faptul că el este scriitorul? b) Ce adăugire s-a făcut mai târziu, şi ce anume arată că aceasta este un fals?

³ Marea asemănare dintre Prima scrisoare a lui Ioan şi a patra evanghelie, care, fără îndoială, a fost scrisă de apostolul Ioan, dovedeşte că scriitorul este acelaşi. De exemplu, el îşi începe scrisoarea prezentându-se drept martor ocular, care a văzut „cuvântul vieţii . . . , viaţa veşnică ce era la Tatăl şi ne-a fost dezvăluită nouă“. Aceste expresii seamănă în mod izbitor cu cele din introducerea evangheliei lui Ioan (1 Ioan 1:1, 2). Autenticitatea scrisorii este atestată de Fragmentul Muratorian şi de unii scriitori din secolul al II-lea e.n., cum ar fi Ireneu, Policarp şi Papias.a Potrivit lui Eusebiu (aprox. 260–aprox. 340 e.n.), autenticitatea Primei scrisori a lui Ioan n-a fost contestată niciodată.b Totuşi, este de remarcat că unele traduceri mai vechi au adăugat în capitolul 5, la sfârşitul versetului 7 şi începutul versetului 8, cuvintele „în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceştia trei Una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ“ (Biblia sinodală, 1982). Însă aceste cuvinte nu se găsesc în niciunul dintre vechile manuscrise greceşti, ceea ce, în mod evident, înseamnă că au fost adăugate pentru a susţine doctrina Trinităţii. Majoritatea traducerilor moderne, catolice sau protestante, nu includ aceste cuvinte în textul propriu-zis.c

 4. De cine încearcă Ioan să-i ocrotească pe colaboratorii săi creştini, şi ce învăţături false combate el?

⁴ Ioan scrie pentru a-i ocroti pe ‘copilaşii’ săi, ‘iubiţii săi fraţi’, de învăţăturile eronate ale acelor „mulţi anticrişti“ care ieşiseră dintre ei şi care încercau să-i îndepărteze de adevăr (2:7, 18). Probabil că acei anticrişti apostaţi fuseseră influenţaţi de filozofia greacă, inclusiv de gnosticismul primitiv, adepţii acestora pretinzând că aveau o cunoştinţă specială, mistică, de la Dumnezeu.d Luând o poziţie fermă împotriva apostaziei, Ioan dezbate pe larg trei teme: păcatul, iubirea şi anticristul. Explicaţiile sale cu privire la păcat, care susţin jertfa pentru păcate oferită de Isus, arată că aceşti anticrişti se considerau drepţi, pretinzând că erau fără păcat şi că nu aveau nevoie de jertfa de răscumpărare a lui Isus. „Cunoştinţa“ lor egocentrică îi făcuse egoişti şi lipsiţi de iubire. Ioan demască starea lor, accentuând încontinuu adevărata iubire creştină. În plus, se pare că Ioan combate doctrina lor falsă, argumentând că Isus este Cristosul, că a avut o existenţă preumană şi că a venit în carne ca Fiu al lui Dumnezeu pentru a-i salva pe oamenii credincioşi (1:7–10; 2:1, 2; 4:16–21; 2:22; 1:1, 2; 4:2, 3, 14, 15). Ioan îi înfierează pe aceşti învăţători falşi, numindu-i „anticrişti“, şi menţionează câteva modalităţi prin care pot fi recunoscuţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului (2:18, 22; 4:3).

 5. Ce arată că Prima scrisoare a lui Ioan a fost adresată întregii congregaţii creştine?

⁵ Întrucât această scrisoare nu a fost adresată unei anumite congregaţii, este clar că ea a fost scrisă pentru întreaga comunitate creştină. Lipsa salutărilor, atât la început, cât şi la sfârşit, sugerează acelaşi lucru. Unii au spus chiar că nu este o scrisoare, ci un tratat. Folosirea persoanei a II-a plural în toată cartea arată că scriitorul s-a adresat unui grup, nu unei persoane.

CONŢINUTUL PRIMEI SCRISORI A LUI IOAN

 6. Potrivit cuvintelor lui Ioan, în ce constă contrastul dintre cei ce umblă în lumină şi cei ce sunt în întuneric?

⁶ Umblaţi în lumină, nu în întuneric (1:1—2:29). „Vă scriem aceste lucruri“, spune Ioan, „pentru ca bucuria noastră să fie deplină“. Întrucât „Dumnezeu este lumină“, numai cei ce ‘umblă în lumină’ au părtăşie atât „cu el“, cât şi unii cu alţii. Aceştia sunt curăţaţi de păcat prin „sângele lui Isus, Fiul său“. Pe de altă parte, cei ce ‘umblă în întuneric’ şi spun: „N-avem păcat“, se induc singuri în eroare, iar adevărul nu este în ei. Dacă îşi mărturisesc păcatele, Dumnezeu, care este fidel, le va ierta (1:4–8).

 7. a) Cum arată cineva că îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu? b) Cum este identificat anticristul?

⁷ Ioan spune că Isus Cristos este „o jertfă de împăcare“, „un ajutor la Tatăl“. Cine pretinde că îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar nu respectă poruncile sale este un mincinos. Cine îşi iubeşte fratele rămâne în lumină, dar cine îşi urăşte fratele umblă în întuneric. Ioan îi sfătuieşte în mod energic pe creştini să nu iubească lumea, nici lucrurile din lume, fiindcă, spune el, „dacă cineva iubeşte lumea, iubirea de Tatăl nu este în el“. Au apărut mulţi anticrişti şi ei „au ieşit dintre noi“, explică Ioan, deoarece „nu erau de-ai noştri“. Anticristul este cel ce neagă că Isus este Cristosul. El îi neagă pe Tatăl şi pe Fiul. Apostolul doreşte ca aceşti ‘copilaşi’ să rămână lângă ce au învăţat de la început, astfel încât să rămână „în unitate cu Fiul şi în unitate cu Tatăl“, potrivit ungerii pe care au primit-o de la el, care este adevărată (2:1, 2, 15, 18, 19, 24).

 8. a) Prin ce se deosebesc copiii lui Dumnezeu de copiii Diavolului? b) Cum au ajuns ‘copilaşii’ să cunoască iubirea, şi ce examinare a inimii trebuie să-şi facă ei permanent?

⁸ Copiii lui Dumnezeu nu practică păcatul (3:1–24). Datorită iubirii Tatălui, ei sunt numiţi „copii ai lui Dumnezeu“, iar când va fi dezvăluit Dumnezeu ei vor fi ca el şi îl vor „vedea aşa cum este“. Păcatul este nelegiuire, iar cei ce rămân în unitate cu Cristos nu-l practică. Cine practică păcatul provine de la Diavol, ale cărui lucrări vor fi distruse de Fiul lui Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului pot fi recunoscuţi astfel: Cei ce provin de la Dumnezeu se iubesc unii pe alţii, dar cei ce provin de la cel rău sunt asemenea lui Cain, care l-a urât şi l-a înjunghiat pe fratele său. Ioan le spune „copilaşilor“ că ei au ajuns să cunoască iubirea fiindcă „el şi-a dat sufletul“ pentru ei şi îi sfătuieşte să nu ‘închidă uşa tandrei compasiuni’ faţă de fraţii lor. Ei trebuie să iubească nu „cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“. Pentru a-şi da seama dacă ‘provin din adevăr’, ei trebuie să examineze ce este în inima lor şi să vadă dacă fac „ce este plăcut în ochii“ lui Dumnezeu. Ei trebuie să respecte porunca lui, şi anume ‘să creadă în Numele Fiului său Isus Cristos şi să se iubească unii pe alţii’. Astfel, vor şti că rămân în unitate cu el, iar el în unitate cu ei prin spirit (3:1, 2, 16–19, 22, 23).

 9. a) Cum trebuie verificate declaraţiile inspirate? b) Cum este subliniată obligaţia de a ne iubi unii pe alţii?

⁹ Iubiţi-vă unii pe alţii în unitate cu Dumnezeu (4:1—5:21). Declaraţiile inspirate trebuie verificate. Declaraţiile care nu mărturisesc că Isus Cristos a venit în carne ‘nu provin de la Dumnezeu’, ci de la anticrist. Oamenii aceştia provin din lume şi sunt în unitate cu ea, însă declaraţia inspirată a adevărului este de la Dumnezeu. Ioan spune: „Dumnezeu este iubire“ şi „în aceasta constă iubirea: nu că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci că el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de împăcare pentru păcatele noastre“. Avem deci o mare obligaţie: să ne iubim unii pe alţii! Dumnezeu rămâne în unitate cu cei ce îi iubesc pe alţii. Astfel, iubirea este făcută perfectă pentru ca ei să aibă „libertate de exprimare“, iar teama să fie alungată. „Noi iubim“, spune Ioan, „pentru că el ne-a iubit primul“. „Cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-şi iubească şi fratele.“ (4:3, 8, 10, 17, 19, 21)

10. a) Cum pot copiii lui Dumnezeu să învingă lumea, şi ce încredere au ei? b) Ce atitudine trebuie să aibă ei faţă de păcat şi de idolatrie?

¹⁰ A manifesta iubire în calitate de copii ai lui Dumnezeu înseamnă a respecta poruncile sale, iar aceasta ne permite să învingem lumea prin credinţă. Cu privire la cei ce cred în Fiul său, Dumnezeu depune mărturie că le-a dat „viaţă veşnică, iar această viaţă este în Fiul său“. Astfel, ei pot avea încredere că, indiferent ce vor cere după voinţa sa, el îi va asculta. Orice nedreptate este păcat, şi totuşi există un păcat care nu duce la moarte. Cine s-a născut din Dumnezeu nu practică păcatul. Deşi „întreaga lume zace în puterea celui rău . . . Fiul lui Dumnezeu a venit“ şi le-a dat discipolilor săi „pricepere“ ca să-l cunoască pe adevăratul Dumnezeu, cu care sunt acum în unitate prin „Fiul său Isus Cristos“. De asemenea, ei trebuie să se păzească de idoli! (5:11, 19, 20)

DE CE ESTE DE FOLOS

11. Cum pot creştinii de astăzi să se împotrivească anticriştilor şi dorinţelor lumeşti?

¹¹ La fel ca în ultimii ani ai secolului I e.n., şi astăzi există „mulţi anticrişti“ cu privire la care trebuie avertizaţi adevăraţii creştini. Aceştia trebuie să ţină ferm la ‘mesajul pe care l-au auzit de la început: să se iubească unii pe alţii’ şi să rămână în unitate cu Dumnezeu şi cu adevărata învăţătură, practicând dreptatea cu libertate de exprimare (2:18; 3:11; 2:27–29). Foarte important este şi avertismentul cu privire la „dorinţa cărnii, dorinţa ochilor şi etalarea ostentativă a mijloacelor de existenţă“. Aceste capcane materialiste, lumeşti, i-au înghiţit pe majoritatea celor ce pretind că sunt creştini. Adevăraţii creştini vor evita lumea şi dorinţa acesteia, ştiind că „cine face voinţa lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna“. În epoca noastră dominată de dorinţe lumeşti, de sectarism şi de ură, ne este de mare folos să înţelegem în profunzime, cu ajutorul Scripturilor inspirate, care este voinţa lui Dumnezeu şi s-o înfăptuim! (2:15–17)

12. Ce contrast se face în folosul nostru în Prima scrisoare a lui Ioan, şi cum putem învinge lumea?

¹² Este în folosul nostru că Prima scrisoare a lui Ioan prezintă în mod clar contrastul dintre lumina care izvorăşte de la Tatăl şi întunericul care vine de la cel rău şi distruge adevărul, precum şi dintre învăţăturile dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu şi minciunile înşelătoare ale anticristului, dintre iubirea ce animă întreaga congregaţie a celor ce sunt în unitate cu Tatăl şi cu Fiul şi ura ucigaşă, asemănătoare celei a lui Cain, care există în cei ce „au ieşit dintre noi . . . ca să se arate clar că nu toţi sunt de-ai noştri“ (2:19; 1:5–7; 2:8–11, 22–25; 3:23, 24, 11, 12). Recunoscând aceste lucruri, trebuie să dorim fierbinte să ‘învingem lumea’. Dar cum putem face aceasta? Având o credinţă puternică, precum şi ‘iubire de Dumnezeu’, care înseamnă respectarea poruncilor sale (5:3, 4).

13. a) Cum este scoasă în evidenţă iubirea de Dumnezeu ca fiind o forţă în acţiune? b) Cum trebuie să fie iubirea creştinilor şi la ce unitate duce ea?

¹³ „Iubirea de Dumnezeu“! Această forţă motivaţională este foarte frumos scoasă în evidenţă în întreaga scrisoare! În capitolul 2, iubirea faţă de lume este pusă într-un contrast evident cu iubirea faţă de Tatăl. Apoi ni se atrage atenţia asupra faptului că „Dumnezeu este iubire“ (4:8, 16). Această iubire este întotdeauna în acţiune! Dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu o constituie faptul că el „l-a trimis pe Fiul ca Salvator al lumii“ (4:14). Aceasta ar trebui să trezească în inima noastră o iubire plină de recunoştinţă, o iubire lipsită de teamă, potrivit cuvintelor apostolului: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit primul“ (4:19). Iubirea noastră ar trebui să fie asemenea iubirii Tatălui şi a Fiului, o iubire mereu în acţiune şi plină de sacrificiu. Aşa cum Isus şi-a dat sufletul pentru noi, „şi noi avem obligaţia să ne dăm sufletul pentru fraţii noştri“, da, să deschidem uşa tandrei noastre compasiuni pentru a-i iubi pe fraţii noştri nu numai cu vorba, ci „cu fapta şi cu adevărul“ (3:16–18). După cum arată scrisoarea lui Ioan, această iubire, însoţită de adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, îi aduce pe cei ce continuă să umble cu Dumnezeu într-o unitate de nezdruncinat cu Tatăl şi cu Fiul (2:5, 6). Ioan le spune moştenitorilor Regatului, care se află în această binecuvântată legătură de iubire: „Noi suntem în unitate cu Cel adevărat, prin Fiul său Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică“ (5:20).

[Note de subsol]