Să ne păstrăm preţioasa noastră relaţie

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi el se va apropia de voi“ Iac. 4:8

 1, 2. (a) În ce fel este Iehova un dăruitor generos? (b) În ce primejdie se află cel care se îndoieşte, şi cum poate fi evitat acest fapt? (c) Poate credinţa să crească şi este ea oare mai mult decît un simplu proces? de gîndire?

IEHOVA este un Dumnezeu care dăruieşte cu generozitate. Din relatarea lui Luca am învăţat deja că Iehova răspunde la cererile celor care persistă în rugăciune şi care continuă să vegheze. Şi alţi scriitori ai Bibliei au fost inspiraţi să dea sfaturi practice cu privire la subiectele strîns înrudite ale credinţei şi rugăciunii.

² Iacob, spre exemplu, ne aminteşte chiar la începutul scrisorii sale că noi ar trebui „să-i cerem încontinu lui Dumnezeu“ înţelepciune ca să putem înfrunta şi suporta diferitele încercări. El sfătuieşte şi avertizează: „Dar s-o ceară încontinu cu credinţă fără să se îndoiască de loc“. Cel care continuă să se îndoiască este un om „nehotărît (greceşte: cu două suflete)“ şi nu primeşte nimic de la Iehova. Noi dorim în schimb, ca credinţa noastră să aibă calitatea pe care o menţionează Iacob: „Aceasta calitate încercată a credinţei voastre are ca efect răbdarea“ (Iac. 1:3–8).a Deşi trebuie să recunoaştem de la bun început că credinţa noastră nu poate fi la fel de mare ca a lui Avram ea poate să crească şi trebuie să sune întotdeauna sincer şi să nu fie doar pe jumătate sau incompletă. Trebuie să se spună despre noi aşa cum a scris Pavel: „Credinţa voastră creşte foarte mult, iar dragostea fiecăruia dintre voi, a unuia faţă de altul (de asemenea) creşte“. Credinţă adevărată nu este doar un simplu proces de gîndire, ci, aşa cum a scris Pavel: „Exercitaţi credinţă în inimile voastre“. Noi trebuie să fim animati de motive bune care să aibă drept rezultat lucrări bune. — Rom. 4:20; 10:9, 10; 2 Tes. 1:3.

 3. Ce adevăruri sînt impuse atenţiei noastre, prin contraste, la Iacob 4:7, 8?

³ În conformitate cu cele de mai sus, Iacob a scris mai apoi: „Curăţiţi-vă mîinile, păcătoşilor, şi purificaţi-vă inimile, nehotăriţilor“. Ca să ajungă aici, Iacob a stabilit unele contraste ca şi Isus, pentru a face să fie înţelese anumite adevăruri care trebuiau scoase în evidenţă: „De aceea, supuneţi-vă lui Dumnezeu, şi el se va apropia de voi“. — Iac. 4:7, 8

 4. (a) Ce fel de acţiune pretinde faptul de a ne apropia de cineva, şi de ce anume este ea stimulată? (b) Face Iehova mai mult decît doar să ureze bun venit celor ce acţionează în acest fel şi ce măsuri au fost deja luate spre folosul tuturor?

⁴ Ce admirabilă încurajare de a fi hotărîţi pe o cale dreaptă este aceasta, şi totodată ce călduros apel! Cineva ar putea fi hotărît şi stăruitor dintr-un sentiment de datorie, dar faptul de a te apropia de cineva pretinde ceva de o mult mai mare profunzime. Aşa ceva trebuie să izvorescă din inimă, îmboldindu-l pe cel în cauză să se dea la o parte pe sine şi să fie gata de a face sacrificii pentru a cîştiga şi a se bucura de dorita şi strînsa relaţie personală. Este de remarcat că Iacob nu spune că odată ce neam apropiat de Dumnezeu, el şade, ca să zicem aşa, liniştit, aşteptînd să ne ureze bun venit. Dimpotrivă, dacă luăm o iniţiativă personală hotărită în acţiunea de a ne apropia de Dumnezeu, atunci şi el va acţiona în mod corespunzător. Cum face el lucrul acesta? Ei bine, el a şi luat unele măsuri excelente, printre care sînt cuprinse Cuvîntul său şi darul pe care îl constituie Fiul său ca răscumpărător al nostru, aşa că este posibil ca oamenii imperfecţi să se apropie de el. Aceste îngrijiri le sînt accesibile tuturor celor care doresc să tragă folos din ele, din motive sincere şi adevărate.

 5. Cum sînt folosiţi adesea servii consacraţi ai lui Dumnezeu pentru a-i ajuta pe aceia care doresc să se „apropie de Dumnezeu“?

⁵ Face însă Iehova ceva de o natură mai personală? Ce anume mişcă şi atrage în numeroase ocazii, inima celui ce caută adevărul? Dincolo de o simplă cunoaştere a adevărului, nu este oare la mijloc un sincer şi cald interes manifestat în mod personal faţă de cel ce caută adevărul, din partea celui care este folosit ca serv al lui Dumnezeu? (1 Cor. 3:5) Cînd cel care caută adevărul participă pentru întîia oară la o întrunire împreună cu Martorii lui Iehova, s-ar putea ca el să nu înţeleagă prea multe din lucrurile care se spun acolo, însă el este impresionat de atmosfera de sinceră amabilitate manifestată de către toţi, înafară de atenţia care i se arată personal şi de urările de bun venit ce i se adresează. În felul acesta, el simte că, drept răspuns la eforturile sale proprii de a căuta adevărul şi pe cel care este Dăruitorul adevărului, acesta, adică Dumnezeu, se apropie acum de el. Pe vreme ce progresează, el primeşte şi alte dovezi ale îndrumării şi binecuvîntării lui Dumnezeu, pentru că El dă „cu generozitate şi fără să reproşeze“. — Iac. 1:5.

 6. Numai cum devine posibil lucrul acesta, şi ce trebuie să reţinem?

⁶ Pe măsură ce căutătorul adevărului este îndrumat pas cu pas pe calea dreptăţii, el ajunge să aprecieze ce minunat este privilegiul de a fi utilizat de către Iehova ca unul dintre reprezentanţii săi în acţiunea de ai ajuta şi pe alţii. Lucrul acesta este posibil datorită revărsării spiritului său în inimile noastre, astfel încît putem manifesta roadele acelui spirit şi putem oferii pilde de iubire asemănătoare iubirii lui Dumnezeu“. — Gal. 5:22, 23; 1 Ioan 4:11.

FII VIGILENT, FII HOTĂRÎT

 7. Ce indică tonul general al scrisorii lui Iacob?

⁷ Iacob le-a scria creştinilor consacraţi care făcuseră deja paşii căinţei şi convertirii. Ei se întoarseseră de la modul lor de viaţă păcătos de odinioară şi se consacraseră acum fără rezerve lui Iehova pentru a face de aici înainte voinţa sa. Dar aşa după cum indică tonul general al scrisorii lui Iacob, mulţi nu trăiau conform termenilor consacrării lor. Ei pierduseră din vedere necesitatea de a menţine într-o stare sănătoasă acea relaţie cu Iehova.

 8. (a) De ce nu trebuie considerate relaţiile ca de la sine înţelese? (b) În ce privinţă era Iacob neliniştit sau nerăbdător să îi ajute pe cei care alunecaseră înapoi?

⁸ Relaţiile rareori rămîn într-o stare de stabilitate. Ele nu pot fi considerate va de la sine înţelese, ci fie că progresează, [chiar dacă foarte încet], prinzînd rădăcini adînci, asemeni unui copac, fie căse deteriorează, începînd să se ofilească. În consecinţă suferă atît roadele cît şi frunzişul (Ps. 1:1–3). Aşa s-a întîmplat şi cu naţiunea Israelului carnal. Iacob a fost neliniştit şi nerăbdător să-i restabilească înainte de a fi prea tîrziu pe acei israeliţi spirituali care alunecaseră în acelaşi fel. În consecinţă, al le-a expus situaţia foarte cinstit şi deschis, punînd în contrast adevărul cu falsitatea cu privire la diferite feluri de înţelepciune precum şi de prietenie, aşa după cum a explicat el la Iacob 3:13–18 şi la Iacob 4:1–6, după care urmează apelul mai sus amintit din Iacob 4:7, 8. Aceasta e un apel asemănător celui adresat de Iehova israelului carnal, după cum putem citi la Isaia 55:6, 7 şi la Maleahi 3:6, 7.

 9. (a) Care este una dintre metodele de atac utilisate de către Diavolul, şi cum o aplică el în timpurile moderne? (b) În ce fel ne-a dat Petru un sfat încurajator în privinţa aceasta?

⁹ Există oare într-o anumită măsură, aceeaşi situaţie şi astăzi? Prezisele „timpuri critice cu care e greu de a o scoate la capăt“ sînt cu certitudine, prezente, cu toate presiunile lor crescînde şi cu primejdiile lor de toate felurile, care se îngrămîdesc asupra oamenilor de pretutindeni şi în deosebi asupra creştinilor adevăraţi care se află pe „drumul îngust (sau calea strîmtă) care duce la viaţă“ (Mat. 7:14; 2 Tim. 3:1–5). Diavolul dispune de două metode principale de atac. Uneori el acţionează „ca un leu răcnind, căutînd să devoreze pe cineva“; după ce ne-a silit să ne abandonăm calea, cum limpede reiese din explicaţia lui Petru (1 Petr. 5:8). El cauzează situaţii ameninţătoare, fie pe scară naţională, fie la nivel individual sau personal, fixîndu-şi ca obiectiv să ne silească să facem vre-un compromis dacă nu chiar să ne abandonăm complet poziţia noastră în ce priveşte conştiinţa creştină şi principiile Biblice. Traiul nostru de fiecare zi, ba chiar viaţa însăşi ne pot fi în joc din cauza dificultăţilor generate de problemele serviciului lumesc şi ale neutralităţii noastre. După cum deja s-a amintit, acestea sînt motive care dau naştere necesităţii de a ne ruga încontinu pentru înţelepciune, ca să putem înţelege sau discerne corect aceste principii biblice şi pentru puterea ca să le aplicăm. Iată de ce apostolul Petru a continuat să ne îndemne: „Rezistaţi-i însă (Diavolului) tari în credinţă. După ce aţi suferit foarte scurt timp . . . Dumnezeul oricărei bunităţi nemeritate . . . va pune el însuşi capăt încercării voastre, vă va face fermi şi vă va da putere“. — 1 Petr. 5:9, 10.

10, 11. (a) Ce altă metodă foloseşte Satan şi cum poate fi ea exemplificată şi în sfîrşit, la ce primejdie duce ea? (b) Arată în ce fel sau cum ar trebui noi să fim vigilenţi şi hotărîţi?

¹⁰ Cealaltă metodă de atac a Diavolului este mai subtilă. Satan „se transformă mereu într-un înger al luminii“. El acţionează ca un şarpe, nu pentru a inspira groază, ci pentru a ispiti sau a seduce, aşa cum şi „şarpele a sedus-o pe Eva prin viclenia lui“ (2 Cor. 11:3, 14). Realitatea care îl determină pe Satan să folosească această tactică este una pe care Satan o ştie prea bine, dar pe care nu doreşte s-o ştii şi tu, şi anume, faptul că numai are decît puţină vreme. Ca urmare a războiului din cer care a avut loc după naşterea regatului mesianic, în anul 1914 e.n., el marele balaur sau dragou „a fost aruncat pe pămînt . . . şi e cuprins de o mare mînie, ştiind că (nu mai) are (decît) o scurtă perioadă de timp“ (Apoc. 12:1–12). Dacă el i-ar putea convinge în special pe „cei care respectă poruncile lui Dumnezeu şi au lucrarea de punere de mărturie pentru Isus că, la urma urmelor, „timpul sfîrşitului“ nu este chiar atît de scurt, atunci bătălia ar fi pentru el pe jumătate cîştigată (Apoc. 12:17). Mulţi şi-au pierdut simţul urgenţei şi au încetat să mai rămînă mereu treji. Am putea foarte uşor să ne lăsăm preocupaţi pe deplin şi în tot timpul de care dispunem, de lucrurile normale ale vieţii zilnice. Noi învăţăm, desigur, în aceasta privinţă, cum să privim lucrurile din punctul de vedere al lui Iehova, şi să căutăm să înţelegem sau să apreciem felul în care consideră el timpul, păstrînd în minte cuvintele lui Petru: „Sfîrşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat. Fiţi deci sănătoşi la minte şi vigilenţi cu privire la rugăciuni“. — 1 Petr. 4:7; 2 Petr. 3:8, 9

¹¹ Amîndoi aceşti scriitori ai Bibliei, Iacob şi Petru, au spus multe lucruri care ne înconjurează şi ne ajută să fim vigilenţi şi hotărîţi pe o cale corectă, cu o inimă bună şi acordînd o mare atenţie rugăciunii şi credinţei.

RUGĂCIUNI PENTRU CEI CE SE AFLĂ ÎN SITUAŢII CRITICE

12. (a) Cum dezvoltă Iacob în final subiectul rugăciunii? (b) În ce mod sînt ajutaţi atît supraveghetorii cît şi cei care se află într-o situaţie critică?

¹² În incheierea scrisorii sale, Iacob dezvoltă în continuare şi dintr-un unghi diferit, subiectul rugăciunii în legătură cu credinţa. Indiferent care ar fi situaţia, — „în suferinţă“ sau „cu inimă bună“, noi trebuie să venim la Dumnezeu în rugăciune sau cu laude. El vorbeşte apoi despre rugăciunea pentru cei care se află în situaţii critice. Cineva care este bolnav, adică suferă, evident, din punct de vedere spiritual, şi fiind afectat şi în ce priveşte modul de a gîndi şi de a simţi (adică mintal şi afectiv) primeşte sfatul de a-i chema „pe bătrînii adunării la el, iar ei să se roage asupra lui“. Aceasta, în sine, e o dovadă de credinţă din partea sa şi un indiciu că ştie unde să meargă după ajutor. Nimeni nu cheamă pe medic fără să aibă o măsură de încredere în el. Să observăm acum excelente rezultate ale urmări unei asemenea linii de conduită: „Iar rugăciunea [plînă] de credinţă îl va face bine pe cel suferînd, şi Iehova îl va ridica. De asemenea, dacă a comis păcate ele îi vor fi iertate“ (Iacob 5:13–15). În felul acesta li se asigură fireşte, o bună conducere şi o orientare atît celor în situaţii critice cît şi supraveghetorilor care au fost plini de dispoziţia şi bunăvoinţa de a servii ca instrumente în satisfacerea acelor necesităţi.

13. Cum îl foloseşte Iacob pe Ilie ca un remarcabil exemplu în aceasta privinţă?

¹³ Iacob amplifică aceasta idee şi, avîndu-i în minte pe supraveghetori şi pe alţi fraţi maturi, spune că „implorarea unui om drept, dacă este activă, are multă putere“. Sprijinind acest adevăr, el citează remarcabilul exemplu de ascultare a rugăciunilor lui Ilie, mai întîi „ca să nu mai fie ploaie“, pentru o perioadă de trei ani şi sase luni, iar apoi pentru revenirea ploii. Şi Ilie nu a fost un supraom, el „a fost un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi (cu sentimente ca şi ale noastre, NWT). — Iac. 5:16–18.

14. În ce fel dă Iacob o nouă încurajare în cuvintele sale de încheiere?

¹⁴ În concluzie, şi avînd o nouă încurajare să fim gata de a-i ajuta, dacă este posibil, chiar şi pe cei care au fost „abătuţi de la adevăr“, el spune că oricine „intoarce pe un păcătos înapoi de la eroarea căi sale, va salva un suflet de la moarte şi va acoperii o mulţime de păcate“ (Iac. 5:19, 20). Ce încheiere mîngîietoare! Şi cît de asemănătoare propriei autodescrieri a lui Iehova — „un Dumnezeu compătimitor şi indulgent, încet la mînie şi abundent în bunătate iubitoare şi adevăr, . . . iertînd greşeala, violarea de lege şi păcatul“. — Ex. 34:6, 7.

15. Care sînt cele două căi pe care le menţionează tot la fel şi Iuda în vederea ajutătorii celor ce se află în situaţii critice?

¹⁵ Este interesant faptul că Iuda îşi încheia scrisoarea cu o dispoziţie asemănătoare şi vorbeşte despre faptul de a ne „zidi în credinţa noastră prea sfîntă şi de a ne ruga cu spiritul sfînt“. El accentuează totodată şi necesitatea de a-i ajuta cu promptitudine, într-un fel amabil însă cu simţul urgenţei, pe cei care se află într-o situaţie critică: „Continuaţi să le arătaţi îndurare unora care au îndoieli, salvaţi-i, smulgîndu-i din foc. Insă continuaţi să le arătaţi îndurare (şi) altora, procedînd astfel cu frică, în timp ce urîţi pînă şi veşmîntul interior (care a fost) pătat de carne“ (Iuda 20–23). Aşadar, aceasta este din nou un îndemn adresat celor marturi. Dacă, prin urmare, cunoaşteţi pe cineva care are îndoieli sau care călcat greşit, alunecînd în necurăţenie, nu vă grăbiţi să-l întîmpinaţi sau să-l trataţi cu răceală, ci smulgeţi-l din foc, dacă este posibil, dar plini de grija să nu vă ardeţi sau să vă murdăriţi voi înşivă cumva.

„SĂ PRIVIM CU ATENŢIE; SĂ CERCETĂM INDEAPROAPE“

16, 17. Pe ce basă face Pavel multe comparaţii în cartea Evrei şi la ce concluzii ne conduc ele?

¹⁶ Apostolul Pavel a fost folosit ca scriitor al celor mai multe scrisori din Scripturile creştine greceşti. Scrisoarea sa adresată creştinilor evrei oferă un considerabil ajutor practic şi o serioasă orientare în vederea zidirii unei credinţe adevărate şi puternice, care duce la stabilirea unei strînse relaţii cu Iehova şi Cristos Isus.

¹⁷ Este firesc ca în scrisoarea amintită, Pavel să facă numeroase comparaţii între iudei care constituie israelul carnal şi între acei iudei care au devenit cei dintîi membrii ai adunării creştine care constituie Israelul spiritual la care, mai tîrziu, au fost adăugate persoane dintre naţiuni sau dintre păgîni. Pe baza acestor comparaţii Pavel arată că evrei creştini s-au bucurat de multe avantaje faţă de cei care aparţineau Israelului carnal, dar faptul acesta aducea pentru ei şi o răspundere mai mare. Toţi adevăraţii creştini de astăzi, indiferent de situaţia sau de condiţiile lor, îşi pot aplica lor înşişi, în acelaşi fel, aceste lucruri şi pot trage folos din ele.

18. Ce avertisment de a nu-l respinge pe Dumnezeu este repetat în aceasta scrisoare şi pe fapt din istoria lui Israel se bazează el?

¹⁸ Pavel acordă de la început greutate faptului că dacă acel cuvînt vorbit prin ingeri atunci cînd i-a fost dată lui Israel Legea trebuia să fie tratat cu cel mai înalt respect, atunci „cum vom scăpa noi dacă am neglijat o salvare de o (cu atît mai) mare grandoare (cu cît) ea a început să fie rostită prin Domnul nostru“ Isus? (Evr. 2:1–3; Gal. 3:19) Aceleiaşi avertisment i se dă glas şi spre încheierea scrisorii. După ce povesteşte ce s-a întîmplat la Muntele Sinai, Pavel scrie: „Căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins pe acela care a dat avertismentul divin pe pămînt, cu mult mai mult nu vom scăpa (nici) noi dacă ne întoarcem de la acela care ne vorbeşte din ceruri“. — Evr. 12:25.

19. În consecinţă, ce comentarii pregnante şi folositoare face apostolui la Evrei 3:12–15; şi la 12:25–29?

¹⁹ Iată de ce deci, credinţă noastră trebuie să aibă un sunet pur şi autentic calitatea încercată care se cere. După ce citează observaţia lui Dumnezeu despre Israel, şi anume că „ei se rătăcesc întotdeauna în inimile lor“, Pavel dă un puternic avertisment spre folosul nostru: „Păziţi-vă, fraţilor, ca să nu se dezvolte vre-odată în vre-unul din voi o inimă rea (şi) lipsită de credinţă, îndepărtîndu-vă de Dumnezeul cel viu.“ Este cu neputinţă să stăm pe loc. Dacă nu ne apropiem de Dumnezeu cu o credinţă în continuă creştere, pe măsură ce îl apreciem mai mult, atunci există pericolul de a ne „împietri prin puterea înşelătoare a păcatului“, şi de a incepe să ne îndepărtăm, fără să ne dăm seama ce se întîmplă cunoi. În aceasta privinţă ar trebui să ne ajutăm unii pe alţii şi să „continuăm să ne îndemnăm unul pe altul în fiecare zi“. Noi vom învinge — „numai dacă ne menţinem fermă pînă la sfîrşit încrederea pe care am avut-o la început“. Aceasta încredere fermă, aceasta nezdruncinată credinţă trebuie menţinută ca să moştenim „regatul care nu poate fi zdruncinat, precum şi binecuvîntările lui“. — Evr. 3:10–14; 12:28.

20. În afară de accentuarea asupra credinţei, cum ne încurajează Pavel în scrisoarea cu privire al rugăciune?

²⁰ Pavel ne mai încurajează şi cu privire la rugăciune şi ne îndeamnă: „priviţi cu atenţie la Agentul şi Desăvîrşitorul principal al credinţei noastre, Isus . . . Intr-adevăr, cercetaţi îndeaproape (exemplul celui) care a suportat o atît de potrivnică vorbire din partea păcătoşilor, contrar propriilor lor înterese, ca să nu vă epuizaţi şi să nu cădeţi de oboseală în sufletele voastre“. Datorită tuturor lucrurilor prin care a trecut, el poate avea înţelegere faţă de slăbiciunile noastre, cu toate că el însuşi a fost fără păcat, astfel că prin el noi avem acces la „tronul bunătăţii nemeritate“ şi putem găsi ajutor la timpul potrivit. — Evr. 4:15, 16; 12:2, 3.

21. Unde şi cum leagă Pavel strîns rugăciunea de „armura completă“ pe care ne-o oferă Dumnezeu, şi cu se încheie el?

²¹ În sfîrşit, aşa după cum le-a scris Pavel efesenilor, reţineţi că „rugăciunea cu ori ce ocazie, în spirit“ este strîns legată de îmbrăcarea armurii complete a lui Dumnezeu“. Şi, ca şi Pavel, şi noi ar trebui să ne rugăm, pentru noi înşine şi pentru alţii, să ni se dea „capacitate de vorbire . . . să facem de cunoscut cu îndrăzneală secretul sacru al veştii bune . . . “. — Evr. 4:15, 16; Efes. 6:10–20.

[Notă de subsol]