Hotărîţi să rămînem ‘fermi şi de neclintit’

Relatare de Paul Smit

ÎN ANII ‘30 ai secolului trecut, agricultorii din provincia Capului din Africa de Sud erau foarte agitaţi. Fiind de origine olandeză, ei suportau cu greu jugul britanic. De aceea, mii dintre aceşti agricultori au migrat spre nord, croindu-şi drum spre teritorii puţin cunoscute. După ce au învins numeroase obstacole, unii dintre ei s-au stabilit la nord de fluviul Orange, într-o regiune care avea să devină Orange Free State (Statul Liber Orange). Alţii au traversat fluviul Vaal şi s-au stabilit în regiunea care se numeşte actualmente Transvaal. Printre aceştia se aflau şi strămoşii mei care vorbeau limba africaans, care s-au stabilit în regiunea de nord a Transvaalului, în jurul anilor 1860. Eu m-am născut în apropiere de oraşul Nylstroom, în 1898.

Modul de viaţă al celor cîtorva locuitori ai ţinutului respectiv era foarte simplu pe vremea aceea. Vînatul, care se găsea din belşug în regiune, constituia principala sursă de hrană, la care se adăugau unele produse agricole. Apoi, în 1899, a izbucnit războiul burilor. Englezii hotărîseră să-şi extindă autoritatea asupra celor două republici ale africanderilora, adică Orange Free State şi Transvaal. Astfel, timp de trei ani englezii şi burii („fermieri“ în limba africaans) s-au luptat între ei cu îndîrjire, pentru a obţine supremaţia. În cursul acestei perioade familia noastră a fost internată într-un lagăr de concentrare.

Cînd ostilităţile au încetat, ne-am întors la ferma noastră care a suferit mari pagube, deoarece fusese prădată în mod necruţător. Războiul făcuse ravagii. Mii de bărbaţi muriseră în luptă şi mii de femei şi copii pieriseră în lagărele de concentrare. Ţara sărăcise. Noi, de asemenea. Totuşi, subvenţiile de grîu acordate de stat ne-au ajutat să supravieţuim; pe de altă parte, părinţii mei au muncit fără încetare la fermă, cultivînd legume şi alte produse.

Adevărul declanşează un „uragan“

Apoi a venit anul memorabil 1915. Aveam 16 ani şi eram încă elev cînd am primit prin poştă o broşură intitulată What Say the Scriptures About Hell? (Ce spune Scriptura cu privire la „infern“?) care era publicată de Martorii lui Iehova din timpul acela. Împreună cu Abraham Stroh, un coleg de şcoală, am citit-o şi am recunoscut că acesta era adevărul. Cît era de îmbucurător să afli că Dumnezeu nu îi chinuie veşnic pe oameni, întrucît morţii sînt inconştienţi, ca şi cum ar dormi, aşteptînd învierea promisă de Isus! (Ecleziast 9:5, 10; Ezechiel 18:4; Ioan 5:28, 29). Imediat entuziasmul nostru ne-a îndemnat la acţiune. Tot Nylstroomul a fost răscolit ca şi cum ar fi fost bîntuit de un uragan cînd cei doi liceeni — eu şi colegul meu — au făcut cunoscut cu hotărîre şi curaj că doctrinele Bisericii Reformate Olandeze erau minciuni. Cum era de prevăzut, membrii clerului s-au alarmat, tunînd şi fulgerînd de la amvon împotriva acestei „noi religii“.

Datorită acestui fapt, prietenii mei şi cei ai lui Abraham nu ne-au mai primit în casele lor. Chiar şi tatăl meu m-a ameninţat că mă va alunga. Dar mama, care avea într-adevăr însuşirile unei „oi“ a lui Cristos, nu mi-a vorbit niciodată cu răutate. După un timp, bunul meu străbunic, ce manifesta un profund respect faţă de Biblie, s-a obişnuit cu „noua religie“, fapt care ne-a dat posibilitatea să-i primim pe Martori la noi în casă. În timpul acela noi nu ştiam nimic despre Societate şi ne bizuiam în întregime pe Iehova. Mai tîrziu am fost vizitaţi de colportori (care acum poartă denumirea de pionieri) şi care ne-au pus în legătură cu Societatea, ale cărei birouri erau în Cape Town, la o distanţă de 1 600 km de noi. Lucrul acesta a făcut posibil botezul meu, care a avut loc în 1918.

Doi ani mai tîrziu am asistat la o adunare în Pretoria. Eram în total 23 de fraţi şi surori. Adunarea era prezidată de fratele Ancketill, reprezentantul Societăţii. Mă simţeam minunat în compania fraţilor creştini, deşi eram atît de puţini. Programul a constat în deosebi din teme doctrinare şi din „mărturii“, sau experienţe personale, dar acestea constituiau un stimul suficient pentru a mă ajuta să rămîn ferm. Şi aveam multă nevoie de el.

Dezamăgit, apoi binecuvîntat

Cel mai mare şoc din viaţa mea l-am primit cînd cel mai bun prieten al meu, Abraham, care abandonase şcoala şi fusese angajat în Consiliul de administraţie a şcolilor, s-a văzut ameninţat cu destituirea, dacă nu renunţa la religia lui. Atunci el a abandonat adevărul şi a intrat în Biserica Reformată Olandeză. Aşadar, eu, care eram încă tînăr şi nou în adevăr, am rămas complet singur în regiunea de nord a Transvaalului. Am plîns mult la pierderea tovarăşului meu, dar m-am rugat lui Iehova fără încetare, iar el mi-a dat putere de a rămîne ‘ferm, de neclintit, avînd întotdeauna mult de făcut în lucrarea Domnului’. — 1 Corinteni 15:58.

Apoi, la începutul anilor ‘20, Iehova a binecuvîntat eforturile persistente pe care le-am depus pentru a trăi adevărul cît puteam mai bine. Am început să găsesc „oi“ în vecinătatea mea. Fiul cel mai mic al unui fermier vecin a acceptat vestea bună, fapt care a compensat pierderea fostului meu tovarăş. Dar noul frate, Hannes Grobler, a rămas fidel pînă la moarte, care a survenit nu de mult. De asemenea, am început un studiu biblic cu o familie compusă din şapte persoane — familia Vorster — folosind cartea The Harp of God (Harfa lui Dumnezeu).b

În fiecare sîmbătă parcurgeam cu bucurie pe jos peste 6 km, printr-o regiune de stepă, ca să mă duc să conduc acest studiu. Părinţii au devenit Martori botezaţi şi au rămas fideli pînă la moarte.

În 1924, fratele George Phillips, care tocmai sosise din Africa de Sud, pentru a servi la filiala din Cape Town, ne-a făcut o vizită la Nylstroom. Sosirea lui a fost pentru mine un eveniment deosebit de emoţionant, care a marcat începutul unei prietenii strînse între noi, precum şi începutul unei perioade de cooperare teocratică, perioadă care a durat pînă cînd George şi-a încheiat cursa pămîntească în 1982.

La Nylstroom, mai multe persoane au manifestat interes faţă de adevăr şi, nu după mult timp, au devenit un grup format din 13 fraţi şi surori — acesta a fost primul grup de Martori la nord de Pretoria. Încetul cu încetul, mesajul Regatului s-a răspîndit în tot teritoriul imens din nordul Transvaalului.

Probleme şi progres la Pretoria

Dar în acelaşi an, patronii mei de la banca unde lucram m-au mutat la Pretoria, unde se găsea un mic grup de opt Studenţi în Biblie (Martori ai lui Iehova), dar numai unul dintre ei manifesta o apreciere corectă faţă de problemele teocratice, şi a murit curînd după venirea mea. Ceilalţi, dintre care unii erau oameni instruiţi, nu au ţinut seama de dispoziţiile Societăţii cu privire la organizarea adunărilor pentru serviciu şi doi dintre ei ne-au părăsit.

Între timp, în pofida dezaprobării formulate de Societate, „bătrînul“ grupului a scris o carte în care dădea Bibliei o interpretare proprie. Eu însumi l-am rugat imediat să abandoneze această idee. Furtuna a izbucnit într-o duminică dimineaţa. Cartea lui fusese tipărită, iar el adusese cîteva exemplare şi ceruse grupului să le distribuie. Eu eram scandalizat. M-am ridicat în picioare şi m-am opus cererii lui. În urma acestui incident, „bătrînul“ şi patru sau cinci alţii au părăsit organizaţia. N-au mai rămas decît o soră în vîrstă şi infirmă, soţia mea şi eu. Dar eram hotărîţi să rămînem ‘fermi şi de neclintit’ şi să susţinem cu fidelitate Societatea. Din acel moment, încet dar sigur, Iehova s-a îngrijit de creştere. — 1 Corinteni 3:6; 15:58.

La timpul hotărît, Iehova a adăugat mulţi alţi lucrători la adunarea din Pretoria. De exemplu, în 1931 doi fraţi de culoare au venit la centrul nostru de studiu şi ni s-au alăturat. După aceea, timp de mai mulţi ani am avut responsabilitatea de a sluji atît europenilor (albilor), cît şi africanilor (negrilor), ceea ce constituie un privilegiu rar în Africa de Sus. Pentru a-i ajuta pe fraţii africani, am condus un grup de studiu în propriul lor cartier sau zonă de locuit separată. Am folosit în acest cartier şi înregistrările de discursuri ţinute de fratele Rutherford. Pe lîngă aceasta, un frate african, Hamilton Kaphwitti Maseko, venea să mă ajute în fiecare duminică după-amiază pentru a retransmite aceste discursuri, cu un fonograf foarte puternic, în piaţa Church Square din inima Pretoriei.

Datorită creşterii de care s-a îngrijit Iehova, a fost formată o adunare de africani. Timp de mai mulţi ani am organizat, în calitate de supraveghetor de oraş, întrunirile lor speciale. Dacă începuturile ei au fost modeste, lucrarea la africanii din Pretoria a căpătat o asemenea amploare încît, în 1984, ea număra 16 adunări.

Interdicţia din timpul războiului

Declanşarea celui de al doilea război mondial, în septembrie 1939, a cauzat suferinţe groaznice în multe ţări. Totuşi, Africa de Sud a fost o excepţie. Însă evenimentele care au zguduit lumea i-au trezit din letargie pe mulţi sud-africani şi le-au atras atenţia asupra împlinirii profeţiilor Bibliei, fapt care a dat naştere unei creşteri remarcabile în lucrarea Regatului, înregistrîndu-se un spor de 50% a numărului de vestitori în anul de serviciu 1941. Lucrul acesta a stîrnit furia bisericilor, îndeosebi a Bisericii Catolice, care a acuzat Societatea, spunînd că ea reprezintă un pericol pentru stat. Atunci guvernul a interzis multe dintre publicaţiile Societăţii.

Tot în această perioadă m-am întors la Nylstroom, însoţit de soţia mea, Anna, şi de cei doi copii ai noştri, Paul şi Anelise. De fapt, fusesem însărcinat să ţin o cuvîntare în acest oraş. M-am folosit de acest prilej pentru a arăta fraţilor din localitate că era posibil să prezentăm revistele noastre pe stradă. Am ales ca loc pentru aceasta chiar spaţiul din faţa tribunalului. Peste cîteva clipe a venit la mine un subofiţer de poliţie, ca să-mi spună că desfăşuram o activitate ilegală şi că trebuia să mă prezint la postul de poliţie fără întîrziere. Întrucît noi hotărîsem să predicăm timp de o oră, am continuat pur şi simplu să predic. Apoi a venit un agent ca să mă informeze că şeful poliţiei mă aştepta. Dar nu m-am mişcat. A venit încă un agent ca să-mi transmită acelaşi mesaj, însă a primit acelaşi răspuns. Ne-am terminat ora de predicare cu rezultate bune: apoi eu şi familia mea am intrat într-o cafenea ca să servim o ceaşcă de ceai.

Cînd, în cele din urmă, am sosit la postul de poliţie am fost întrebat ce făcusem cu publicaţiile pe care le aveam. Am explicat că le-am distribuit publicului. Mai tîrziu, poliţia a percheziţionat ferma părinţilor mei, unde locuiam noi, şi a luat toate revistele pe care le-a putut găsi.

După ce am discutat această problemă cu fraţii locali, am hotărît să nu ne lăsăm intimidaţi. Astfel, săptămîna următoare, treizeci dintre noi au ieşit pe străzile Nylstroomului, iar săptămîna care a urmat ne-am deplasat la Warmbad, aproximativ 29 km spre sud. Contrar tuturor aşteptărilor, nimeni nu ne-a arestat. Mai tîrziu, după multe dificultăţi, am obţinut permisiunea ca toate publicaţiile noastre, care nu erau sub interdicţie, să ne fie restituite.

‘Fermi şi de neclintit’, în pofida vîrstei înaintate

Soţia mea Anna a rămas fidelă alături de mine pînă la moartea ei în 1949. Din 1954, dată la care m-am recăsătorit, soţia mea Maud mi-a oferit cu fidelitate sprijinul ei. De cînd erau foarte tineri, cei doi copii ai mei, Paul şi Anelise, m-au însoţit în toate formele de serviciu pentru Regat. Cînd au părăsit casa părintească au devenit amîndoi pionieri. Anelise şi soţul Jannie Muller, sînt şi azi în acest serviciu. Cît despre Paul, el s-a îndepărtat ulterior de la adevăr, pentru a urma studii universitare, dar de cîţiva ani a revenit. Cei cinci nepoţi ai mei sînt Martori ai lui Iehova; doi dintre ei îl slujesc cu timp deplin, împreună cu partenerii lor conjugali. Recomand din toată inima părinţilor să rămînă foarte aproape de copiii lor prin cuvînt şi exemplu, ca să-i înveţe să-l iubească pe Iehova şi să-l slujească din tot sufletul. — Deuteronom 6:6, 7.

De-a lungul celor 72 de ani de serviciu teocratic am fost martorul unei extraordinare extinderi. În 1931 erau în regiunea Pretoriei cinci predicatori ai Regatului. În prezent sînt peste 1 500, repartizaţi în 26 de adunări. Lui Iehova îi revine gloria şi onoarea pentru aceasta. Acum am 89 de ani şi, în măsura în care îmi permite sănătatea, îmi face şi acum plăcere să primesc provocarea care constă în a depune mărturie din casă în casă şi a oferi trecătorilor revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Maud şi eu sîntem hotărîţi să rămînem ‘fermi şi de neclintit’, fideli lui Iehova, pentru a binecuvînta veşnic numele său.

[Note de subsol]