Există vreun folos în faptul de a suferi?
ÎN MIJLOCUL suferinţelor unii se umplu de amărăciune. Alţii, îndurînd aceleaşi suferinţe, sau chiar mai mari, devin mai compătimitori faţă de semenii lor şi mai tandri. Tot la fel, unii merg pînă acolo încît neagă însăşi existenţa lui Dumnezeu dacă sînt supuşi unor suferinţe de durată, în timp ce alţii, trec prin grele încercări fără ca să le fie zdruncinată credinţa în Cel Atotputernic. De ce se petrec lucrurile astfel?
Adesea unii se amărăsc atît de mult încît îşi pierd credinţa, deoarece ei se consideră foarte importanţi, nerecunoscîndu-şi starea de păcătoşi care trăiesc într-o lume ce nu ia în seamă legea lui Dumnezeu. Ei atribuie, în mod greşit Celui Atotputernic, toate relele de care sînt vinovaţi numai oamenii. Ca urmare ei nu trag nici un folos de pe urma dificultăţilor, iar după ce scapă de ele, pot manifesta trăsături ale unei personalităţi mai rele chiar, decît înainte.
Pentru ca lucrul acesta să nu ni se întîmple, ar trebui să privim ca pe o datorie, faptul de a trage foloase din tot ce ni se întîmplă. Pentru a putea face lucrul acesta trebuie să avea un punct de vedere corect cu privire la suferinţele umane. Cartea biblică a Plîngerilor ne ajută să privim suferinţele într-o lumină corectă.
Păstraţi-vă speranţa
Această carte se compune din cinci poeme în care Ieremia deplînge Ierusalimul, distrus complet de babilonieni. În cel de-al treilea poem, profetul, îndemnat de spiritul sfînt al lui Dumnezeu, îşi exprimă sentimentele profunde atribuindu-le întregii naţiuni, pe care o prezintă în persoana unui bărbat robust (Plîngeri 3:1). Deşi Ieremia a suferit alături de întreaga naţiune, încercarea nu l-a amărît. El privea soarta naţiunii ca pe o dreaptă executare a judecăţii divine, dar privea plin de speranţă spre timpul cînd Dumnezeu va acorda din nou favoare poporului său.
Speranţa unei viitoare eliberări l-a susţinut pe Ieremia. El a spus: „Negreşit sufletul tău [al lui Iehova însuşi] îşi va aduce aminte de mine şi se va apleca adînc asupra mea. Iată ce îi voi reaminti inimii mele. De aceea voi manifesta o atitudine de aşteptare“ (Plîngeri 3:20, 21). În inima lui Ieremia nu era nici o îndoială că în final Iehova va privi în mod favorabil spre poporul său căit. Este adevărat că israeliţii erau cît se poate de înjosiţi din cauza înfrîngerii totale. Însă Iehova, avea să se aplece, aşa zicînd, din poziţia sa înaltă din ceruri şi avea să-i ridice din starea de înjosire. Întărit de acest gînd, îşi putea consola inima aşteptînd cu răbdare ca Iehova să acţioneze în folosul poporului său căit.
Aşadar, atunci cînd trecem prin situaţii dureroase, nu trebuie să ne pierdem speranţa. Noi nu trebuie să uităm că, de vreme ce încercările au un început, cu siguranţă că vor avea şi un sfîrşit. Cel Preaînalt nu va permite niciodată ca slujitorii săi să sufere pe timp indefinit împreună cu cei ce nu fac parte din poporul dedicat lui. De aceea noi trebuie să aşteptăm cu răbdare pînă ce Iehova va aduce în mod sigur uşurarea.
Chiar şi numai faptul că sîntem încă în viaţă trebuie să ne dea un motiv de speranţă. Pe vremea lui Ieremia, Ierusalimul şi ţara Iuda au fost pustiite şi mulţi israeliţi au pierit. Cu toate acestea, au existat şi supravieţuitori. Aceasta este o asigurare că Dumnezeu este îndurător faţă de poporul său. Noi citim: „Actele de bunătate iubitoare din partea lui Iehova sînt acelea cărora le datorăm faptul că nu ne-am ajuns sfîrşitul, căci îndurările lui, în mod sigur, nu vor avea sfîrşit. Ele sînt noi în fiecare dimineaţă. Fidelitatea ta este abundentă. «Iehova este partea mea», a spus sufletul meu; «Iată de ce voi manifesta o atitudine de aşteptare faţă de el.»“ — Plîngeri 3:22–24.
Dacă n-ar fi fost bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, interesul său compătimitor faţă de poporul său, nici un israelit nu ar fi supravieţuit. Dar Iehova a dat dovadă de îndurare în aşa fel încît manifestarea îndurării sale a continuat să se reverse peste poporul său, reînnoindu-se în fiecare dimineaţă. Fidelitatea lui Iehova fiind abundentă, se putea conta în mod sigur pe îndurarea sa. Ea era constantă, niciodată slabă sau deşartă. Fiindcă Cel Preaînalt rămînea partea sau moştenirea poporului său, acesta de pe urmă avea motive temeinice de a continua să aştepte o schimbare a împrejurărilor dificile, în care se afla cu permisiunea lui Dumnezeu, din cauza infidelităţii sale.
Să aşteptăm cu răbdare
Care ar trebui să fie caracteristica acestei aşteptări? Cartea Plîngerilor răspunde: „Iehova este bun faţă de cel care speră în el, faţă de sufletul care continuă să-l caute. Este bine să aştepţi, chiar în tăcere, salvarea de la Iehova. Este bine ca bărbatul robust să poarte jugul în timpul tinereţii sale. Să şadă singur şi să tacă, deoarece el a pus ceva pe el. Să-şi pună gura chiar în ţărînă. Poate există speranţă. Să-şi ofere obrazul chiar celui care îl loveşte. Să se sature de ocară.“ — Plîngeri 3:25–30.
Să remarcăm că în timp de nenorocire, trebuie să căutăm mereu uşurarea alături de Dumnezeu apropiindu-ne de el. Ar trebui să dăm dovadă de răbdare, să aşteptăm în linişte sau fără tînguiri pînă cînd Cel Atotputernic va aduce eliberarea sau salvarea. Astfel este cît se poate de folositor să suporţi un jug al suferinţei în tinereţe. De ce? Deoarece pe parcursul vieţii va fi mult mai uşor să suporţi situaţii asemănătoare fără să pierzi speranţa. Ştiind că ai trecut deja în viaţă peste probleme foarte mari ai o bază pentru a spera că vei fi capabil să faci din nou acelaşi lucru.
Cînd cineva are de purtat un jug al suferinţei, nu ar trebui să se tînguiască în toate părţile. El ar trebui mai degrabă să şadă singur ca omul care jeleşte, şi să tacă. Ar trebui să se prosterneze pînă va atinge ţărîna cu gura. Aceasta înseamnă că ar trebui să se supună cu umilinţă încercărilor pe care Dumnezeu le permite să vină asupra lui şi să privească plin de speranţă spre eliberarea viitoare. El nu ar trebui să se răzvrătească împotriva asupritorilor ci să suporte cu răbdare injuriile şi suferinţele fizice. Aceasta ne aminteşte de suferinţele lui Isus Cristos. Relatarea biblică spune: „Cînd a fost insultat nu a răspuns cu insultă. Cînd suferea, nu ameninţa, ci continua să se supună celui care judecă cu dreptate.“ — 1 Petru 2:23.
Un alt aspect fundamental de care trebuie să ne aducem aminte în suferinţe este că Dumnezeu nu aprobă lucrurile odioase pe care le pot face oamenii. Dar Cel Atotputernic permite anumite lucruri într-un scop bun. Lucrul acesta este perfect exprimat de către următoarele cuvinte din cartea Plîngerilor: „Căci Iehova nu va respinge pe timp indefinit. Căci deşi a provocat durere, cu siguranţă că va arăta îndurare, conform abundenţei bunătăţii sale iubitoare. Căci nu din propria sa inimă i-a întristat şi ia îndurerat el pe fiii oamenilor. Căci a zdrobi sub picioare pe toţi prizonierii pămîntului, a respinge judecata unui om robust înaintea feţei Celui Preaînalt, a determina pe un om să apuce pe o cale strîmbă în propria sa cauză juridică, Iehova însuşi nu a aprobat lucrul acesta.“ — Plîngeri 3:31–36.
Iehova a permis ca israeliţii infideli să sufere o teribilă experienţă din partea babilonienilor. El i-a respins, permiţînd chiar să fie duşi în robie. Lucrul acesta l-a făcut cu un scop bun şi anume de a scoate o rămăşiţă căită dintre supravieţuitori şi descendenţii acestora. Acestei rămăşite Iehova i-a arătat îndurare. Cel Atotputernic nu îşi găsea de loc plăcerea în a-i pedepsi pe israeliţi. Dorinţa inimii lui nu era deloc aceia de a le cauza dureri şi de a-i întrista lăsîndu-i pe mîna duşmanilor lor. Iehova nu a aprobat tratamentul dur pe care aceştia îl aplicau poporului său. El nu îi vedea cu ochi buni pe oamenii care îi oprimau pe prizonierii de război, nici pe cei care îl frustrau pe om de drepturile ce i-au fost acordate de Dumnezeu, nici pe cei care refuzau să facă dreptate într-un caz juridic.
Prin urmare, cînd oamenii ne cauzează suferinţe, noi nu trebuie să îl blamăm pe Dumnezeu pentru faptele rele pe care le comit aceştia. Cel Preaînalt nu aprobă nici opresiunea nici violenţa lor. Într-o zi vor trebui să răspundă în faţa lui pentru faptele lor rele.
Unii pot fi ei înşişi cauza suferinţelor lor. Israeliţii infideli i-au întors spatele lui Iehova Dumnezeu respingîndu-i grija protectoare. Pe bună dreptate deci i-a abandonat el în mîinile duşmanilor lor. Ei nu aveau astfel nici un motiv să se plîngă pentru ceea ce li s-a întîmplat. Lucrul acesta este scos în evidenţă de întrebarea: „Cum poate un bărbat viu să se complacă în plîngeri, un bărbat robust, din cauza păcatelor sale?“ (Plîngeri 3:39). În loc să se tînguiască, israeliţii ar fi trebuit să se întoarcă la Iehova cu multă căinţă implorîndu-i mila. Astfel citim: „Să ne cercetăm căile şi să le explorăm şi să ne întoarcem pînă la Iehova. Să ne înălţăm inimile împreună cu palmele noastre la Dumnezeu în ceruri: «Noi înşine am comis transgresiune şi ne-am comportat în mod rebel.»“ — Plîngeri 3:40–42.
Da, acela nu era momentul de a se tîngui şi a se plînge. Era momentul în care trebuiau să-şi examineze căile, adică modul lor de viaţă şi conduita constatîndu-le consecinţele. În loc să continue să urmeze, spre paguba lor, acele căi, ar fi trebuit să se întoarcă la Iehova conformîndu-se poruncilor sale. Nu erau de-ajuns expresiile exterioare de căinţă — simplul fapt că ridicau mîinile în rugăciune. Trebuia ca ei să se căiască sincer de transgresiunile comise.
De aceea, cînd avem de suferit, trebuie să ne examinăm conduita. Nu cumva sîntem noi înşine cauza problemelor fiindcă am neglijat legea lui Dumnezeu? Într-un asemenea caz nu am avea nici un motiv să-i reproşăm Celui Preaînalt. Mai degrabă ar trebui să arătăm că am tras învăţătură din dureroasa disciplinare abandonînd conduita greşită, căindu-ne şi întorcîndu-ne la Dumnezeu. Dacă ne străduim să ducem o viaţă în dreptate şi totuşi suferim, nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu aprobă ceea ce pot oamenii răi să facă. Între timp, ar trebui să ne supunem cu umilinţă încercărilor aşteptînd cu răbdare şi fără a ne tîngui, timpul cînd Iehova Dumnezeu ne va elibera. Dacă vom urma sfaturile Cuvîntului lui Dumnezeu atunci cînd avem de îndurat suferinţe, vom trage folos. Vom învăţa astfel să fim răbdători, să suportăm şi să avem o totală încredere în Iehova. Nu vom imita niciodată odiosul comportament al oamenilor asupritori ci vom continua să fim binevoitori şi compătimitori faţă de semenii noştri.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]
Ieremia, care a scris Plîngerile, putea vorbi din experienţă despre suferinţe