Ce trebuie să facem pentru a fi salvaţi
DE CE avem nevoie de salvare? Deoarece toţi suportăm consecinţele dezastruoase ale păcatului: imperfecţiune, dureri, boli, suferinţe şi, în final, moartea. Apostolul Pavel a explicat că acestea există fiindcă strămoşul nostru Adam s–a răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu. Iată ce a scris Pavel în acest sens: „Printr–un singur om [Adam] a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s–a extins la toţi oamenii, deoarece toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). De ce a făcut păcatul lui Adam ca moartea să se extindă la toţi oamenii? Deoarece acesta este, de fapt, cursul firesc al lucrurilor.
Cînd Adam a păcătuit, el a fost condamnat la moarte în conformitate cu legea divină. Iar acest lucru a fost corect, deoarece viaţa nu este un drept, ci un dar de la Dumnezeu. Păcătuind intenţionat, Adam a pierdut orice pretenţie la acest dar (Romani 6:23). Condamnarea lui Adam la moarte era o necesitate, deoarece nici unui lucru imperfect nu îi este permis să supravieţuiască şi să polueze universul la infinit. Astfel, cînd Adam a păcătuit, el a început să moară şi nu a mai avut o viaţă fără păcat, perfectă, pe care să le–o transmită ca moştenire copiilor săi. El nu le putea da decît o viaţă pătată de imperfecţiune şi păcat. — Romani 8:18–21.
Să nu uităm însă că şi scurta existenţă de care avem parte astăzi se datoreşte numai bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu (Iov 14:1). Dumnezeu nu era obligat să le îngăduie lui Adam şi Evei să aibă copii înainte de a deceda. El le–a îngăduit totuşi acest lucru, pentru a dovedi că unii oameni imperfecţi vor susţine suveranitatea lui Dumnezeu prin păstrarea integrităţii faţă de el. Dumnezeu a permis şi acest lucru, deoarece el ştia, că, în cele din urmă, îi va răscumpăra sau salva pe descendenţii plini de recunoştinţă ai acelor răzvrătiţi originari, Adam şi Eva. Dar cum îi va salva?
Prevedere în vederea salvării
Iehova Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea judecata sa dreaptă. El nu poate să ignore în mod arbitrar păcatul originar comis de Adam şi tot ceea ce omenirea a adăugat la acesta de atunci încoace. Dacă Dumnezeu şi–ar ignora propriile legi drepte, aceasta ar submina atît respectul faţă de întregul său sistem justiţiar cît şi încrederea în acest sistem. Imaginaţi–vă scandalul pe care l–ar declanşa faptul că, din cauza capriciului unui judecător uman, acesta ar permite ca un infractor să scape nepedepsit. Totuşi, un judecător plin de compasiune poate hotărî în mod corespunzător, conform legii, plătirea unei amenzi pe care binevoieşte să o achite altcineva. Într–un fel, aşa a procedat şi Dumnezeu.
Iehova a hotărît ca propriul său Fiu, Isus Cristos, să–şi dea viaţa umană perfectă în locul vieţii perfecte pierdute de Adam. Plin de bunăvoinţă, a suportat pedeapsa pentru păcatele noastre: moartea (Isaia 53:4, 5; Ioan 10:17, 18). În Biblie se spune: „Fiul omului a venit (. . .) pentru a–şi da sufletul ca răscumpărare în schimbul multora“ (Matei 20:28; 1 Timotei 2:6). Nimeni altul nu putea face aceasta. Isus era unic în sensul că s–a născut fără păcat şi a rămas un om perfect şi ireproşabil pînă la moarte (Evrei 7:26; 1 Petru 2:22). Fidelitatea sa pînă la moarte i–a dat posibilitatea de a plăti pedeapsa legală pentru păcatele noastre.
Să nu uităm însă că Dumnezeu, Judecătorul Suprem, nu are nici o obligaţie să elibereze pe cineva. El consideră viaţa perfectă jertfită de Isus drept plata datoriei pe care i–o datorăm pentru păcat. Dar Iehova Dumnezeu nu va aplica această plată în cazul păcătoşilor refractari, care nu manifestă apreciere şi nu se căiesc. În loc de a acorda un fel de amnistie generală sau salvare mondială, Biblia stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim dacă vrem să fim salvaţi de efectele păcatului moştenit.
Cerinţele în vederea salvării
Aşadar ce se cere de la noi ca să fim salvaţi? Prima cerinţă este aceea pe care apostolul Pavel a comunicat–o temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus şi vei fi salvat“ (Fapte 16:31). A accepta în mod sincer sîngele vărsat de Isus este un factor esenţial pentru salvarea noastră. Şi ce va însemna salvare în cazul nostru? Isus a dat răspunsul, zicînd: „Eu le dau viaţă veşnică şi ei nu vor fi distruşi niciodată, cu nici un chip“ (Ioan 10:28). Pentru cei mai mulţi salvarea va însemna viaţă veşnică pe un pămînt readus la perfecţiunea paradiziacă (Psalm 37:10, 11; Apocalips 21:3, 4). În cazul ’turmei mici‘ însă ea va însemna guvernare împreună cu Isus, în Regatul său ceresc. — Luca 12:32; Apocalips 5:9, 10; 20:4.
Unii sugerează că a crede în Isus este totul. „Există doar un singur lucru pe care cineva trebuie să–l facă pentru a ajunge în cer“, se spune într–un tract religios: „Asta înseamnă să–l accepte pe Isus Cristos ca Salvator al propriei sale persoane, să i se predea lui ca Domn şi Stăpîn şi să–l mărturisească deschis, în faţa lumii, ca atare.“ Aşadar, mulţi cred că trăirea unei schimbări bruşte a sentimentelor este tot ceea ce ne trebuie pentru a ne asigura de viaţa veşnică. Dar a ne concentra doar asupra unei singure cerinţe esenţiale în vederea salvării, neglijîndu–le pe celelalte, se aseamănă cu citirea unei singure condiţii principale dintr–un contract şi omiterea intenţionată a celorlalte.
Lucrul acesta devine şi mai evident cînd ascultăm relatările unora care, cîndva, considerau că mărturisirea încrederii în Isus constituie tot ce este necesar pentru a fi salvat. Iată ce declară Bernice: „Am fost crescută în învăţătura Bisericii Fraţilor [o sectă pietistă], dar am ajuns să mă întreb de ce, dacă viaţa veşnică depinde doar de Isus, el însuşi a zis: «Aceasta înseamnă viaţa veşnică: să asimileze în permanenţă cunoştinţă despre tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi despre acela pe care tu l–ai trimis, Isus Cristos.»?“ — Ioan 17:3.
Timp de nouă ani Norman a fost convins că era salvat. Dar apoi a văzut că era necesar mai mult decît o mărturisire sentimentală că Isus Cristos era Salvatorul său: „Am văzut din Biblie că nu era suficient doar să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că sîntem păcătoşi şi că avem nevoie de salvare“, spune el, „ci şi că trebuie să facem lucrări care corespund cu căinţa.“ — Matei 3:8; Fapte 3:19.
Da, a crede în Isus este un factor esenţial pentru salvarea noastră, dar nu este suficient. Isus a vorbit despre unii care declarau că au credinţă în el şi chiar că făceau „lucrări puternice“ în numele său. Dar el nu–i recunoştea ca atare. De ce? Deoarece ei erau „lucrători ai nelegiuirii“ şi nu făceau voia Tatălui său (Matei 7:15–23). Discipolul Iacob ne reaminteşte necesitatea de a ’deveni înfăptuitori ai cuvîntului şi nu numai ascultători, înşelîndu–ne prin raţionamente false‘. El a mai zis: „Tu crezi că există numai un singur Dumnezeu, nu–i aşa? Foarte bine faci. Totuşi, şi demonii cred şi se înfioară. (. . .) Credinţa fără lucrări este moartă.“ — Iacob 1:22; 2:19, 26.
Unii însă susţin că cei care sînt cu adevărat salvaţi fac în orice caz toate aceste lucruri. Dar aşa stau lucrurile şi în practică? Dennis, care ’l–a acceptat pe Isus‘ cînd era copil, spune: „Oamenii ’salvaţi‘ pe care i–am cunoscut nu prea simt nevoia de a examina Scripturile, deoarece consideră că au deja tot ce le trebuie în vederea salvării.“ Într–adevăr, ipocrizia şi faptele necreştine ale multora care pretind că sînt salvaţi au făcut din salvare un subiect vrednic de dispreţ.
Şi totuşi mulţi insistă că în Scripturi se spune: „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică“ (Ioan 3:36, Biblia Cornilescu). De aceea, ei trag concluzia că odată ce l–ai acceptat pe Domnul Isus Cristos ca Salvator al persoanei tale, nu mai poţi fi pierdut niciodată. „Odată salvat, salvat pentru totdeauna“ este lozinca lor. Dar aşa spun oare şi Scripturile? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să analizăm tot ce spune Biblia cu privire la acest subiect. Noi nu am vrea să ’ne înşelăm cu raţionamente false‘ prin citirea doar a unor fragmente selectate din Cuvîntul lui Dumnezeu.
„O dată salvat, salvat pentru totdeauna“?
Observaţi ce se spune în avertismentul inspirat al discipolului Iuda. Iată ce scrie el: „Iubiţilor, deşi am depus toate eforturile ca să vă scriu despre salvarea noastră comună, am constatat că este necesar să vă scriu pentru a vă îndemna să duceţi o luptă energică pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna“ (Iuda 3). De ce a scris Iuda aceste lucruri? Deoarece el ştia că, pe plan individual, creştinii ar putea încă să piardă ’salvarea pe care o deţin în comun‘. Iată ce a spus el în continuare: „Doresc să vă amintesc (. . .) că Iehova, deşi a salvat un popor [israeliţii] din ţara Egiptului, i–a nimicit apoi pe cei care nu au arătat credinţă.“ — Iuda 5.
Avertismentul lui Iuda ar fi inutil dacă creştinii nu s–ar afla în faţa unui pericol asemănător celui în care s–au aflat israeliţii antici. Iuda nu a pus aici la îndoială valoarea jertfei lui Isus. Această jertfă ne–a salvat din păcatul adamic, iar Isus îi va ocroti pe cei care exercită credinţă în el. Nimeni nu îi poate smulge din mîna lui. Însă putem să pierdem această ocrotire. Cum? Făcînd ceea ce au făcut mulţi israeliţi care au fost salvaţi din Egipt: putem să alegem în mod deliberat să nu ascultăm de Dumnezeu. — Deuteronom 30:19, 20.
Imaginează–ţi că eşti salvat dintr–un turn în flăcări. Gîndeşte–te ce uşurat te–ai simţi dacă ai fi scos din clădire, iar salvatorul tău ţi–ar spune: „Acum eşti în siguranţă“! Da, ai fi fost salvat de la o moarte sigură. Dar ce s–ar întîmpla dacă, din cine ştie ce motiv stupid, te–ai hotărî să te întorci în clădirea incendiată? Atunci viaţa ta ar fi din nou în pericol.
Creştinii sînt ca şi salvaţi. Ei au perspectiva vieţii veşnice, deoarece ei deţin o poziţie aprobată înaintea lui Dumnezeu. Ca grup, salvarea lor din păcatul adamic şi din toate urmările acestuia este sigură. Dar ca indivizi, ei vor fi salvaţi şi conduşi la viaţă eternă numai dacă vor continua să îndeplinească toate cerinţele formulate de Dumnezeu. Isus a accentuat acest lucru cînd s–a asemănat cu o viţă iar pe discipolii săi, cu mlădiţele acelei viţe: „[Dumnezeu] înlătură orice mlădiţă din mine care nu face rod (. . .) Dacă nu rămîne cineva în unitate cu mine este aruncat afară, asemenea unei mlădiţe, şi se usucă; apoi aceste mlădiţe sînt adunate şi aruncate în foc şi sînt arse“ (Ioan 15:2, 6; Evrei 6:4–6). Cei care îşi pierd credinţa în Isus pierd şi viaţa veşnică.
„Cel care va fi perseverat (. . .) va fi salvat“
Da, există diferite lucruri care contribuie la salvarea noastră. În primul rînd, trebuie să asimilăm cunoştinţă exactă despre scopurile lui Dumnezeu şi modul său de a salva. Apoi trebuie să exercităm credinţă în Mijlocitorul Principal al salvării, Isus Cristos, şi să îndeplinim voinţa lui Dumnezeu cît timp vom mai trăi (Ioan 3:16; Tit 2:14). Salvarea le este asigurată celor care urmează această cale. Dar aceasta înseamnă să perseverăm pînă la sfîrşitul vieţii noastre actuale sau al acestui sistem de lucruri. Numai „cel care va fi perseverat pînă la sfîrşit va fi salvat“. — Matei 24:13.
Alături de ceilalţi din casa lui, temnicerul din Filipi a reacţionat pozitiv la mesajul de salvare pe care îl predicau Pavel şi Sila. „Cu toţii, el şi ai săi, au fost botezaţi fără întîrziere“ (Fapte 16:33). Şi noi putem întreprinde aceeaşi acţiune pozitivă. În acest fel vom avea parte de legături strînse şi binecuvîntate cu Iehova Dumnezeu şi cu Fiul său, Isus Cristos, şi vom putea avea încredere deplină în măsurile de prevedere luate de Dumnezeu pentru salvare. Temnicerul din Filipi, „s–a bucurat mult cu toată casa lui, deoarece el crezuse în Dumnezeu“ (Fapte 16:34). Dacă vom alege această cale, vom avea şi noi ocazia să ne ’bucurăm mult‘.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]
Ce s–ar întîmpla dacă, după ce ai fi salvat dintr–o clădire cuprinsă de flăcări ai fugi înapoi, în ea?