Ni s-a dat o perlă foarte valoroasă

RELATATĂ DE RICHARD GUNTHER

Septembrie 1959. Ne aflam pe transatlanticul italian Julio Caesar care ne ducea de la New York la Cádiz, Spania. Societatea Watch Tower ne repartizase pe mine şi pe soţia mea, Rita, împreună cu Paul şi Evelyn Hundertmark, un alt cuplu de misionari, în această ţară iberică. Ne aşteptau multe situaţii dificile. Dar cum am ajuns să alegem cariera de misionari?

RITA şi cu mine ne-am botezat ca Martori ai lui Iehova în 1950 la New Jersey, SUA. La scurtă vreme am luat o decizie care ne-a adus, cu timpul, în posesia unei perle foarte valoroase. Eram într-o congregaţie care avea suficienţi fraţi şi surori pentru a sluji în teritoriul respectiv. Aşa că ne-am simţit obligaţi să ne oferim pentru a sluji acolo unde era mai multă nevoie de predicatori. La adunarea internaţională a Martorilor lui Iehova ţinută în vara anului 1958 la New York am făcut cerere pentru serviciul de misionar.

Nu după mult timp am fost invitaţi la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower şi, în mai puţin de un an, ne aflam în drum spre Spania ca misionari. Prinşi în vâltoarea pregătirilor şi copleşiţi de emoţie, în acele momente nu ne-am dat seama ce ni se oferise. Isus vorbise despre o perlă foarte valoroasă (Matei 13:45, 46). Deşi privilegiul de a servi ca misionari nu avea o legătură directă cu parabola lui Isus, acesta era pentru noi ca o astfel de perlă. În prezent, privind în urmă apreciem mult mai mult acest dar preţios de serviciu în cadrul organizaţiei lui Iehova.

O experienţă memorabilă

Pe timpul acela, cursurile misionarilor de la Galaad se ţineau într-un cadru rural încântător din regiunea Finger Lakes a statului New York. Acolo am petrecut şase luni extraordinare, fiind complet cufundaţi în studierea Bibliei şi într-o asociere creştină adevărată, izolaţi de problemele şi grijile acestei lumi. Colegii noştri proveneau din multe părţi ale lumii, inclusiv Australia, Bolivia, Marea Britanie, Grecia şi Noua Zeelandă. În curând însă a venit ziua absolvirii. În august 1959 ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi în timp ce ne îmbarcam fiecare spre locul unde fuseserăm repartizaţi ca misionari. O lună mai târziu am păşit pe tărâm spaniol.

O cultură nouă

Am acostat în portul sudic din Algeciras, chiar lângă imensa stâncă Gibraltar. În acea noapte, toţi patru — Rita şi cu mine împreună cu cei doi Hundetmark — am luat trenul spre Madrid. Ne-am dus la Hotelul Mercador, unde trebuia să aşteptăm ca biroul filialei clandestine a Societăţii să ia legătura cu noi. Spania era sub conducerea dictatorială a generalisimului Francisco Franco. Aceasta însemna că singura religie recunoscută legal în ţară era Biserica Romano-Catolică. Era ilegal să practici în public orice altă religie, iar lucrarea de predicare din casă în casă a Martorilor lui Iehova era interzisă. Până şi întrunirile religioase erau interzise, astfel încât Martorii lui Iehova din Spania, care pe atunci erau în jur de 1 200 repartizaţi în 30 de congregaţii, nu se puteau întruni la Sălile Regatului ca în alte ţări. Trebuia să ne întrunim în secret în case particulare.

Învăţând spaniola şi trecând la acţiune

Prima noastră dificultate a fost învăţarea limbii. În prima lună am dedicat spaniolei 11 ore pe zi — 4 ore în fiecare dimineaţă cu clasa, după care studiam singuri 7 ore. Dimineţile celei de-a doua luni le-am petrecut la fel, însă după-amiezele erau dedicate predicării din casă în casă. Vă puteţi imagina? Neştiind încă limba şi având doar o introducere memorată şi scrisă pe un cartonaş, Rita şi cu mine am ieşit împreună în lucrarea din casă în casă neînsoţiţi!

Îmi amintesc că am bătut la o uşă în Vallecas, un cartier de muncitori din Madrid. Având cartonaşul în mână, pentru orice eventualitate, am spus în spaniolă: „Bună dimineaţa. Facem o lucrare creştină. Biblia spune că (citeam un text). Am dori să vă lăsăm această broşură“. Ei bine, doamna pur şi simplu a stat şi ne-a privit, după care a luat broşura. Când am făcut vizita ulterioară, ea ne-a invitat înăuntru şi, în timp ce noi vorbeam, ea stătea doar şi ne privea. Am început cu ea un studiu biblic în limita puterilor noastre şi, în timpul studiilor, ea doar asculta şi privea. După un timp ne-a spus, în sfârşit, că nu a înţeles ce îi spuseserăm cu ocazia primei vizite, dar că auzise cuvântul „Dios“ (Dumnezeu) şi aceasta i-a fost de ajuns ca să-şi dea seama că era ceva bun. Cu timpul, ea a dobândit o cunoştinţă biblică temeinică şi s-a botezat, devenind o Martoră a lui Iehova.

Mie îmi era foarte greu să învăţ spaniola. În timp ce călătoream în oraş obişnuiam să memorez conjugările verbelor. Ce memoram într-o săptămână uitam în următoarea! Era foarte descurajant. De mai multe ori am fost gata să renunţ. Pentru că vorbeam atât de rău spaniola, fraţilor spanioli le-a trebuit foarte multă răbdare atunci când eu am preluat anumite responsabilităţi printre ei. La un congres de district, un frate mi-a dat un anunţ scris de mână ca să-l citesc de pe podium. Nereuşind să-i descifrez scrisul, am anunţat: „Mâine să vă aduceţi la stadion muletas (cârjele)“. Trebuia să spun: „Mâine să vă aduceţi la stadion maletas (bagajele)“. Bineînţeles că mulţimea a râs, iar eu normal că m-am simţit stânjenit.

Primele încercări în Madrid

Acei câţiva ani de început petrecuţi în Madrid au fost foarte dificili din punct de vedere afectiv pentru Rita şi pentru mine. Ne lipseau foarte mult casa şi prietenii. Ori de câte ori primeam o scrisoare din Statele Unite ne copleşea un val de dor de casă. Acele perioade de nostalgie ne-au răscolit sufletul, însă au trecut. La urma urmelor, noi am lăsat în urmă casa, familia şi prietenii ca să primim în locul lor o perlă şi mai valoroasă. A fost necesar să ne adaptăm.

Când am venit în Madrid am locuit într-o pensiune foarte săracă. Aveam camera noastră şi trei mese pe zi. Era o cameră mică şi întunecoasă, iar salteaua era din paie. Chiria lunară ne consuma modestul nostru subsidiu. De obicei luam masa de prânz acolo, iar proprietara obişnuia să ne lase cina în cuptor ca să rămână caldă, pentru ca seara, când ne întorceam, să avem ceva de mâncare. Totuşi, umblând pe străzi toată ziua până seara târziu, ni se făcea o foame cumplită. Dacă nu mai aveam nimic din subsidiu, ne cheltuiam limitatele noastre rezerve personale ca să cumpărăm batoanele de ciocolată cele mai ieftine posibil. Însă această situaţie s-a schimbat în curând, odată cu vizita supraveghetorului de zonă. El a văzut condiţiile precare în care ne aflam şi ne-a spus că am putea căuta un mic apartament pe care să-l folosim drept casă de misionari. Da, aceasta însemna să avem condiţii mult mai bune decât înainte, când făceam baie într-o albie rotundă pe podeaua din bucătărie. Acum aveam un duş, un frigider în care să păstrăm mâncarea şi un reşou electric pe care să gătim. Eram foarte recunoscători pentru consideraţia arătată.

Experienţe uluitoare în Madrid

Lucrarea de predicare din casă în casă era efectuată cu multă precauţie. Agitaţia zilnică din Madrid ne avantaja, permiţându-ne să trecem neobservaţi. Încercam să ne îmbrăcăm şi să ne comportăm la fel ca ceilalţi pentru a nu fi remarcaţi ca străini. Metoda noastră de a predica de la uşă la uşă era să intrăm într-o clădire, să batem la o uşă, să-i vorbim persoanei şi apoi să părăsim şi clădirea, şi strada, şi zona. Întotdeauna exista posibilitatea ca locatarul să cheme poliţia, aşa că nu era înţelept să rămânem în preajmă. De fapt, oricât de prudenţi au fost în folosirea acestei metode, Paul şi Evelyn Hundertmark au fost arestaţi şi expulzaţi din ţară în 1960. Ei s-au oprit în ţara vecină, Portugalia, unde au slujit câţiva ani, Paul coordonând activitatea filialei de acolo, care acţiona în ilegalitate. În prezent, el este supraveghetorul oraşului San Diego, California.

Totuşi, pentru noi a avut loc o compensare. După numai câteva luni, şase misionari repartizaţi în Portugalia au primit ordinul să părăsească ţara! Aceasta a avut un deznodământ fericit, deoarece Eric şi Hazel Beveridge, care fuseseră în aceeaşi clasă cu noi la Galaad, au fost îndrumaţi acum să părăsească Portugalia şi să vină în Spania. Aşa că, în februarie 1962, ne aflam din nou la Hotelul Mercador — de data aceasta pentru a-i întâmpina pe Eric şi Hazel.

În acele zile de început în Madrid, Rita şi cu mine ne-am confruntat personal cu ipocrizia religioasă. Studiam Biblia cu un cuplu, Bernardo şi Maria, care locuiau într-o cocioabă construită din deşeurile de construcţii pe care le putuse găsi Bernardo. Studiam cu ei seara târziu şi, după studiu, ei ne ofereau pâine, vin şi nişte brânză, sau orice aveau. Am observat că brânza era exact ca brânza americană. Într-o seară, după studiu, ei au scos cutia de conserve în care fusese ambalată brânza. Pe ea scria cu litere mari în engleză: „Din partea poporului american pentru poporul spaniol — să nu se vândă“. Cum a primit această familie săracă brânza? Guvernul a desemnat Biserica Catolică să o distribuie săracilor. Dar preotul o vindea!

Un minister fructuos printre militari

În curând s-a întâmplat ceva minunat care avea să se dovedească o binecuvântare bogată pentru noi şi pentru mulţi alţii. Biroul filialei ne-a cerut să vizităm un tânăr pe nume Walter Kiedaisch, care era detaşat la baza Forţelor Aeriene Americane de la Torrejón, situată la câţiva kilometri în afara Madridului. L-am vizitat pe el şi pe soţia lui, începând un studiu biblic cu ei şi cu un alt cuplu de la Forţele Aeriene.

În acea perioadă conduceam în jur de cinci studii biblice cu membri ai personalului de la Forţele Aeriene Americane, toate în engleză, bineînţeles. Dintre aceştia, şapte persoane s-au botezat mai târziu şi, după ce s-au întors în Statele Unite, patru au devenit bătrâni de congregaţie.

Pe atunci existau foarte puţine modalităţi de a introduce în ţară cărţi, reviste şi Biblii din cauza interdicţiei impuse lucrării noastre. Însă ceva literatură intra în ţară prin turişti şi prin legăturile noastre cu America. Filiala m-a însărcinat să mă ocup de un depozit secret de literatură. Acesta se afla într-o magazie din spatele unei papetării din Vallecas. Soţia proprietarului era o Martoră a lui Iehova. Deşi nu era Martor, proprietarul avea respect pentru lucrarea noastră şi, chiar dacă era un mare risc pentru el şi pentru magazinul lui, el mi-a permis să folosesc această parte dosnică pentru a pregăti pachete cu literatură, pe care să le trimit în diferite oraşe din ţară. Întrucât această încăpere trebuia să arate întotdeauna ceea ce se presupunea că este — o cameră prăfuită şi dezordonată, plină de cutii de carton — a trebuit să construiesc o masă de lucru şi nişte rafturi care puteau fi montate imediat pentru folosire şi apoi ascunse în câteva secunde. La sfârşitul zilei aşteptam până când nu mai era nimeni în magazin şi atunci ieşeam repede cu pachetele mele.

A fost un adevărat privilegiu să iau parte la distribuirea materialelor spirituale, cum ar fi revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, precum şi alte publicaţii, congregaţiilor de pe tot cuprinsul ţării. Acelea au fost timpuri emoţionante.

Rita a avut bucuria de a conduce 16 studii biblice la domiciliu cu diferite persoane, dintre care aproape jumătate au devenit Martori botezaţi ai lui Iehova. Dolores era o tânără căsătorită care îşi petrecea iernile friguroase în pat din cauza unor probleme cu inima. Primăvara putea să se ridice şi să fie ceva mai activă. Dolores avea o credinţă puternică, aşa că, atunci când a sosit timpul congresului nostru de district de la Toulouse, Franţa, ea a dorit foarte mult să meargă. Medicul a prevenit-o că aceasta nu ar fi prea înţelept, din cauza stării inimii ei. În capot, în papuci de casă şi fără nici un bagaj, ea şi-a condus până la gară soţul, mama şi pe alţii. Cu lacrimi în ochi, nu a putut suporta să-i vadă plecând fără ea, aşa că s-a urcat în tren şi dusă a fost . . . în Franţa! Rita nu ştiuse nimic de aceasta. Deci ce surpriză a fost când a văzut-o pe Dolores la congres, radiind de bucurie!

Un studiu biblic neobişnuit

Nu putem încheia această relatare despre repartiţia noastră în Madrid fără să-l amintim şi pe Don Benigno Franco, „el profesor“. Un Martor local m-a luat cu el într-o vizită la un domn în vârstă care locuia cu soţia sa într-un apartament foarte sărac. Am început un studiu biblic cu el. După ce am studiat aproape un an şi jumătate, el a cerut să fie botezat şi a devenit Martor al lui Iehova.

Acest domn în vârstă, Don Benigno Franco, era vărul lui Francisco Franco, dictatorul Spaniei din acel timp. Se pare că Don Benigno a iubit întotdeauna libertatea. În timpul războiului civil spaniol, el a simpatizat cu Republica şi a fost împotriva vărului său — generalul care a câştigat războiul şi a instituit o dictatură catolică. Începând din 1939, lui Don Benigno nu i s-a mai permis să aibă un loc de muncă şi, ca urmare, a fost constrâns să trăiască în condiţii mizere. Aşa s-a întâmplat că vărul generalisimului Francisco Franco, caudilo al Spaniei, a devenit Martor al lui Iehova.

O invitaţie surpriză

În 1965, Biroul filialei din Spania ne-a invitat să începem lucrarea de circumscripţie în Barcelona. Aceasta însemna să-i părăsim pe toţi fraţii iubitori de care ne apropiaserăm foarte mult în Madrid. Pentru mine, aceasta însemna nu numai o nouă experienţă, dar şi o probă. Experienţa mă înspăimânta deoarece m-am îndoit întotdeauna de capacitatea mea. Sunt convins că Iehova a fost cel care mi-a dat puterea de a fi eficient în acest domeniu al serviciului.

Pentru a vizita o congregaţie în fiecare săptămână trebuia să locuim la fraţi. Trebuia să trăim cu ceea ce puteam lua în valize şi la aproape două săptămâni să ne mutăm într-o altă locuinţă. Acest lucru este greu mai ales pentru o femeie. Dar în curând José şi Roser Escudé, care locuiau în Barcelona, ne-au invitat să stăm la ei mai multe zile la rând. Acest gest a dovedit multă iubire din partea lor, deoarece aveam un loc stabil unde să ne ţinem lucrurile şi o locuinţă unde puteam veni în fiecare duminică seara.

Rita şi cu mine am petrecut următorii patru ani în lucrarea de circumscripţie în provincia Catalonia, situată pe ţărmul mediteranean. Toate întrunirile noastre biblice erau ţinute în secret în case particulare, iar predicarea din casă în casă o făceam tot în mod discret, ca să nu atragem atenţia. Uneori o întreagă congregaţie ieşea duminica la un „picnic“ în pădure, în special când ţineam o adunare de circumscripţie.

Îi vom admira întotdeauna pe numeroşii noştri fraţi spirituali devotaţi care şi-au riscat locul de muncă şi libertatea în străduinţa de a menţine congregaţiile unite şi active. Mulţi dintre ei au luat iniţiativa în extinderea lucrării în localităţile din afara oraşului. Aceasta a pus bazele creşterii semnificative din Spania, care a avut loc odată cu ridicarea interdicţiei şi cu acordarea libertăţii religioase în 1970.

Obligaţi să ne părăsim repartiţia în străinătate

În decursul celor zece ani petrecuţi în Spania, bucuria pe care ne-a procurat-o această binecuvântare specială în serviciul lui Iehova a fost puţin eclipsată de situaţia în care se aflau părinţii noştri. De mai multe ori am fost pe punctul de a ne părăsi repartiţia şi de a ne întoarce acasă pentru a-i îngriji pe părinţii mei. Însă, mulţumită fraţilor şi surorilor iubitoare din congregaţiile din apropierea părinţilor mei, am putut rămâne în Spania. Da, privilegiul de a sluji în acei ani în lucrarea misionară a fost datorat, în parte, celor care au participat cu noi la punerea intereselor Regatului lui Dumnezeu pe primul loc.

În cele din urmă, în decembrie 1968, ne-am întors acasă pentru a o îngriji pe mama. Chiar în acea lună tatăl meu a murit, iar mama a rămas singură. Fiind încă relativ liberi să slujim cu timp integral, am primit o repartiţie pentru lucrarea de circumscripţie, de data aceasta în Statele Unite. Următorii 20 de ani am slujit în circumscripţii spaniole. Chiar dacă am pierdut perla noastră misionară foarte valoroasă, am primit în schimb o alta.

Predicând în mijlocul drogurilor şi al violenţei

Acum slujeam umăr la umăr cu mulţi fraţi şi surori care trăiau în cartierele saturate de criminalitate ale oraşelor. Chiar în prima săptămână petrecută în lucrarea de circumscripţie în Brooklyn, New York, Ritei i s-a smuls poşeta din mână.

Odată, Rita şi cu mine împreună cu un grup ne aflam în lucrarea de predicare din casă în casă într-un alt cartier al oraşului New York. Dând colţul unei străzi am observat câţiva oameni aliniaţi în faţa unei spărturi făcute în zidul unei clădiri părăsite. Când am înaintat câţiva paşi pe stradă am remarcat că un tânăr care stătea pe trotuar ne privea fix. Un altul era mai departe, la un colţ, şi se uita după maşini de poliţie. Nimeriserăm în mijlocul unei operaţiuni cu droguri! Primul om santinelă a tresărit speriat, însă după aceea a văzut revista Turnul de veghere şi şi-a revenit. La urma urmelor, eu puteam fi un ofiţer de poliţie! Atunci a strigat în spaniolă: „¡Los Atalayas! ¡Los Atalayas!“ (Cei de la Turnul de veghere! Cei de la Turnul de veghere!) Ei ştiau cine suntem, identificându-ne după revistă, aşa că totul era în regulă. Când am trecut prin dreptul lui, i-am spus: „¿Buenos dias, como está?“ (Bună ziua, ce mai faceţi?) Mi-a răspuns cerându-mi să mă rog pentru el!

O decizie dificilă

În 1990 a devenit clar faptul că trebuia să fiu alături de mama în fiecare zi. Am încercat foarte mult să mai rămânem în lucrarea itinerantă, însă înţelepciunea ne-a dictat că nu era posibil să ne achităm de ambele obligaţii. Bineînţeles că doream ca mamei să i se poarte de grijă cu iubire. Dar încă o dată trebuia să renunţăm la o perlă foarte valoroasă, la ceva ce era foarte preţios pentru noi. Toate nestematele adevărate din lume şi tot ce pot face ele pentru cineva sunt nimic în comparaţie cu nestematele serviciului de misionar sau de supraveghetor itinerant în organizaţia lui Iehova.

Rita şi cu mine am intrat deja în al şaptelea deceniu de viaţă. Suntem foarte mulţumiţi şi ne bucurăm că putem sluji alături de o congregaţie locală de limbă spaniolă. Privind în urmă la anii petrecuţi în serviciul lui Iehova, îi mulţumim pentru că ne-a încredinţat câteva perle foarte valoroase.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împreună cu Rita şi cu Paul şi Evelyn Hundertmark (dreapta), în afara arenei pentru coride din Madrid.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Slujind o congregaţie la un „picnic“ în pădure.