SUFLET

Traducere obișnuită a termenilor originali néfeș [נֶפֶשׁ], în ebraică, și psykhḗ [ψυχή], în greacă. O analiză a modului în care termenii originali sunt folosiți în Scripturi arată că „sufletul” denotă fie o persoană, fie un animal, fie viața unei persoane ori a unui animal. Acest lucru se reflectă și în Biblia –Traducerea lumii noi (ediția revizuită din 2020), în care se indică adesea în notele de subsol că termenul original poate fi redat și prin „suflet”.

Înțelesurile atribuite, de obicei, în limbile moderne cuvântului „suflet” nu corespund sensului cu care sunt folosiți termenii néfeș și psykhḗ de scriitorii inspirați ai Bibliei. Acest fapt este recunoscut de tot mai mulți specialiști. Încă din 1897, în revista Journal of Biblical Literature (vol. XVI, p. 30), profesorul C. A. Briggs a scris următoarele după o analiză amănunțită a utilizării termenului néfeș: „Sensul cu care este folosit în prezent cuvântul suflet [. . .] este, de obicei, foarte diferit de sensul lui נפש [néfeș] din ebraică, și e ușor pentru cititorul neavizat să-l înțeleagă greșit”.

Mai târziu, când The Jewish Publication Society of America a publicat o nouă traducere în engleză a Torei (primele cinci cărți ale Bibliei), redactorul-șef, H. M. Orlinsky, de la Hebrew Union College, a spus că termenul „suflet” a fost, practic, eliminat din această traducere. El a explicat că „aici este vorba despre cuvântul ebraic «néfeș»” și a adăugat: „Alți traducători l-au redat prin «suflet», ceea ce este complet greșit. Biblia nu spune că avem un suflet. «Néfeș» este omul însuși, nevoia lui de hrană și sângele care-i curge-n vene, întreaga sa ființă”. (The New York Times, 12 octombrie 1962)

Care este originea învățăturii potrivit căreia sufletul omului este invizibil și nemuritor?

Problema constă în faptul că înțelesurile atribuite în mod obișnuit cuvântului „suflet” nu își au originea în Scripturile ebraice sau în cele grecești creștine, ci, în principal, în filozofia greacă antică, adică în gândirea religioasă păgână. De exemplu, filozoful grec Platon îl citează pe Socrate ca spunând: „Un suflet care se desparte de trupul său în stare de puritate [. . .] se duce către ceea ce îi seamănă, spre nevăzut, spre ceea ce este divin și e nemuritor și înțelept, spre locul unde, scăpat de rătăcire, de nesăbuință și de spaime, [. . .], de toate relele vieții omenești, îl așteaptă la capătul drumului său fericirea. Spre locul unde [. . .] sufletul își va petrece pentru totdeauna timpul printre zei”. (Platon: Phaidon sau despre suflet, 80e; 81a A, Ed. Humanitas)

În contrast izbitor cu învățătura greacă potrivit căreia psykhḗ („sufletul”) este imaterial, intangibil, invizibil și nemuritor, Scripturile arată că, atât psykhḗ, cât și néfeș, folosite cu privire la ființele de pe pământ, se referă la ceea ce este material, tangibil, vizibil și muritor.

În New Catholic Encyclopedia (1967, vol. XIII, p. 467) se spune: „Nepes [néfeș] este un termen cu o arie semantică mult mai mare decât a cuvântului «suflet»; el desemnează viața (Ex 21.23; De 19.21) și diversele ei manifestări vitale: respirația (Ge 35.18; Iov 41.13[21]), sângele [Ge 9.4; De 12.23; Ps 140(141).8], dorința (2 Sa 3.21; Pr 23.2). În V[echiul] T[estament], sufletul nu este o parte din om, ci întregul om: omul ca ființă vie. În mod asemănător, în N[oul] T[estament], sufletul se referă la viața omului: viața unei persoane, care este conștientă de sine (Mt 2.20; 6.25; Lu 12.22-23; 14.26; Ioa 10.11, 15, 17; 13.37)”.

În Glosarul de termeni teologici biblici (p. 27, 28) al traducerii romano-catolice The New American Bible se spune: „În Noul Testament, expresia «a-și salva sufletul» (Mr 8:35) nu înseamnă a salva o parte «spirituală» a omului, în contrast cu «corpul» său (în accepțiunea platonică), ci întreaga persoană, accentuându-se faptul că, pe lângă natura ei materială, fizică, persoana este vie, are dorințe, iubește, are voință etc.”. (Ediție publicată de P. J. Kenedy & Sons, New York, 1970)

Din câte se pare, rădăcina cuvântului néfeș înseamnă „a respira”, astfel că néfeș ar putea fi redat literalmente „ceea ce respiră”. Lucrarea Lexicon in Veteris Testamenti Libros, de Koehler și Baumgartner (Leiden, 1958, p. 627), îl definește astfel: „respirație, sau suflare, datorită căreia omul și animalul sunt ființe vii Ge 1, 20, sufletul (total diferit de noțiunea de «suflet» din gândirea greacă) care rezidă în sânge Ge 9, 4f, Le 17, 11, De 12, 23: (249 X) . . . suflet = ființă vie, individ, persoană”.

În ce privește cuvântul grecesc psykhḗ, lexicoanele greco-engleze îl definesc ca „viață”, „eul conștient sau personalitatea ca sediu al emoțiilor, al dorințelor și al sentimentelor”, „ființă vie” și arată că era folosit și „cu privire la animale” chiar și în texte grecești nebiblice. Astfel de lexicoane, care analizează în primul rând termenii din scrierile clasice grecești, cuprind, firește, toate sensurile pe care filozofii păgâni greci le-au dat acestui cuvânt, inclusiv cel de „spirit care părăsește corpul la moarte”, „suflet imaterial și nemuritor”, „spiritul universului” și „principiul imaterial al mișcării și al vieții”. După cât se pare, întrucât unii filozofi păgâni au predat că sufletul iese din corp la moarte, termenul psykhḗ a fost folosit și cu referire la „un fluture sau la o molie”, care trec printr-o metamorfoză și devin din larvă o insectă cu aripi. (Greek-English Lexicon, de Liddell și Scott, revizuit de H. Jones, 1968, p. 2026, 2027; New Greek and English Lexicon, de Donnegan, 1836, p. 1404)

Scriitori greci antici au folosit termenul psykhḗ cu sensuri diferite, în funcție de filozofiile lor personale și religioase, nefiind nici măcar consecvenți. Iată ce se afirmă despre Platon, a cărui filozofie se consideră (în mod unanim) că stă la baza ideilor comune despre suflet: „Uneori el spune că una dintre cele trei [presupuse] părți ale sufletului, și anume «rațiunea», trebuie să fie nemuritoare, iar celelalte două părți, muritoare, dar, totodată, se exprimă ca și cum ar exista două suflete într-un corp, unul nemuritor și de natură divină, iar altul muritor”. (The Evangelical Quarterly, London, 1931, vol. III, p. 121, “Thoughts on the Tripartite Theory of Human Nature,” de A. McCaig)

Întrucât în scrierile nebiblice întâlnim sensuri atât de diferite, este esențial să lăsăm înseși Scripturile să vorbească pentru a vedea cu ce sens au folosit scriitorii inspirați termenii psykhḗ și néfeș. Néfeș apare de 754 de ori în textul masoretic al Scripturilor ebraice, iar psykhḗ apare de 102 ori în textul Scripturilor grecești creștine compilat de Westcott și Hort, ceea ce reprezintă un total de 856 de ocurențe. Numărul mare de ocurențe ne permite să ne facem o idee clară despre sensul pe care l-au avut în minte scriitorii inspirați ai Bibliei și, prin urmare, despre sensul cu care cititorul modern trebuie să înțeleagă scrierile lor. O analiză a acestora arată că, deși termenii psykhḗ și néfeș au un sens larg, cu diferite nuanțe, între scriitorii Bibliei nu au existat contradicție, confuzie sau dezacord în ce privește natura omului, așa cum au existat între filozofii greci din așa-numita Epocă Clasică.

Primele suflete de pe pământ. Cuvântul néfeș apare prima oară în Geneza 1:20-23. În a cincea „zi” de creație, Dumnezeu a spus: „«Să mișune în ape viețuitoare [néfeș ḥaiyáh] și să zboare păsări deasupra pământului . . .». Și Dumnezeu a creat viețuitoarele marine uriașe și toate viețuitoarele [néfeș ḥaiyáh] care mișună în ape, după felul lor, și toate viețuitoarele înaripate care zboară, după felul lor”. În mod asemănător, când se vorbește despre a șasea „zi” de creație, néfeș ḥaiyáh, redat prin „viețuitoare” (sau „suflete vii”), este folosit cu referire la ‘animalele domestice, animalele târâtoare și animalele sălbatice’. (Ge 1:24, n.s.)

Termenul néfeș apare din nou după crearea omului, în porunca dată de Dumnezeu lui Adam, cu referire la creația animală, adică la ‘toate viețuitoarele care se mișcă pe pământ și în care este viață [lit. «suflet (néfeș) viu»]’. (Ge 1:30) Alte exemple în care termenul e folosit cu referire la animale se găsesc în Geneza 2:19; 9:10-16; Leviticul 11:10, 46; 24:18; Numerele 31:28; Ezechiel 47:9. Este demn de remarcat că și Scripturile grecești creștine folosesc termenul grecesc psykhḗ cu privire la animale, cum ar fi în Revelația 8:9; 16:3, unde e folosit relativ la viețuitoarele din mare.

Așadar, se observă cu claritate că, în Scripturi, néfeș și psykhḗ sunt folosiți cu referire la creația animală, inferioară omului. Aceiași termeni sunt folosiți și cu privire la om.

Sufletul uman. Exact aceeași expresie ebraică folosită cu privire la creația animală, néfeş ḥaiyáh (suflet viu), este folosită și cu privire la Adam. Textul biblic spune că, după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață, „omul a devenit o ființă vie [sau «un suflet viu»]”. (Ge 2:7, n.s.) Omul se deosebea de creația animală, dar această deosebire nu consta în faptul că el era un néfeș (suflet), iar animalele, nu. Potrivit relatării biblice, ea consta mai degrabă în faptul că doar omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”. (Ge 1:26, 27) Omul a fost creat cu calități morale, asemănătoare celor ale lui Dumnezeu, cu putere și înțelepciune mult superioare celor ale animalelor, astfel că putea să stăpânească asupra tuturor formelor de viață inferioare lui. (Ge 1:26, 28) Organismul uman era mai complex, precum și mai adaptabil, decât cel al animalelor. (Compară cu 1Co 15:39.) În plus, Adam a avut perspectiva de a trăi veșnic, perspectivă pe care însă, ulterior, a pierdut-o. Niciodată nu se spune despre viețuitoarele inferioare omului că ar fi avut o astfel de perspectivă. (Ge 2:15-17; 3:22-24)

Este adevărat că relatarea spune că ‘Dumnezeu a suflat în nările omului suflare [o formă a cuvântului neşamáh] de viață’, mențiune care nu apare în relatarea despre crearea animalelor. Totuși, nu trebuie să pierdem din vedere că relatarea despre crearea omului este, evident, mult mai detaliată decât cea despre crearea animalelor. Mai mult, în versetele din Geneza 7:21-23, unde se arată că în Potop au pierit „toate ființele” aflate în afara arcei, diferitele categorii de animale sunt enumerate împreună cu oamenii, după care se spune: „Tot ce era pe uscat și avea în nări suflare de viață [o formă a cuvântului neşamáh] a murit”. Fără îndoială, și în cazul animalelor, suflarea de viață provenea de la Creator, Iehova Dumnezeu.

De asemenea, nici spiritul (ebr. rúaḥ; gr. pneúma), sau forța de viață, a omului nu se deosebește de forța de viață a animalelor, după cum se arată în Eclesiastul 3:19-21, unde se spune că „toți au același spirit [werûaḥ]”.

Suflet – o ființă vie. Așa cum am văzut mai sus, omul „a devenit o ființă vie [sau «un suflet viu»]”, ceea ce însemnă că omul era un suflet, nu avea un suflet. Cu alte cuvinte, el nu avea ceva imaterial, invizibil și intangibil în interiorul său. Citând din Geneza 2:7, apostolul Pavel arată că învățătura creștină nu era diferită de învățătura din Scripturile ebraice. El spune: „Așa este scris: «Primul om, Adam, a devenit o ființă vie [psykhḗn zṓsan, sau „un suflet viu”]». . . . Primul om este din pământ și este făcut din țărână”. (1Co 15:45-47, n.s.)

Potrivit relatării din Geneza, un suflet viu este rezultatul unirii corpului făcut din elementele pământului cu suflarea de viață. Expresia „suflarea de viață [lit. «suflarea spiritului, sau a forței active (rúaḥ), de viață»]” (Ge 7:22) arată că forța de viață, sau „spiritul”, din toate ființele – oameni sau animale – este întreținută de aerul (ce conține oxigen) pe care îl respiră. Această forță de viață se găsește în fiecare celulă din corpul unei ființe vii. (Vezi articolele VIAȚĂ; SPIRIT.)

Întrucât termenul néfeș desemnează ființa însăși, este cât se poate de firesc să-i fie atribuite funcțiile și caracteristicile specifice ființelor fizice. Și exact așa îl descrie Biblia. Despre néfeș („suflet”, vezi notele de subsol din NWT) se spune că mănâncă grăsime, carne, sânge sau alte lucruri materiale asemănătoare (Le 7:18, 20, 25, 27; 17:10, 12, 15; De 23:24); îi este foame sau dorește să mănânce sau să bea (De 12:15, 20, 21; Ps 107:9; Pr 19:15; 27:7; Is 29:8; 32:6; Mi 7:1); prosperă (Pr 11:25), postește (Ps 35:13); atinge lucruri necurate, cum ar fi un corp mort (Le 5:2; 7:21; 17:15; 22:6; Nu 19:13); este ‘luat ca garanție’ sau este „răpit” (De 24:6, 7); face o muncă (Le 23:30); este obosit și se simte înviorat când bea apă rece (Pr 25:25); este cumpărat (Le 22:11); este oferit potrivit unei promisiuni speciale (Le 27:2); este pus în fiare (Ps 105:18); nu are somn (Ps 119:28); se chinuie să respire (Ier 15:9).

Să remarcăm și că în multe pasaje apar expresii precum „sufletul meu”, „sufletul lui [sau al ei]”, „sufletul tău” etc., și aceasta deoarece néfeș sau psykhḗ se poate referi la persoana în sine. Prin urmare, de multe ori, sensul acestui termen poate fi redat prin pronume personale. Astfel, în lucrarea Lexicon in Veteris Testamenti Libros (p. 627) se spune că „néfeșul meu” înseamnă „eu” (Ge 27:4, 25; Is 1:14); „néfeșul tău” înseamnă „tu” (Ge 27:19, 31; Is 43:4; 51:23); „néfeșul lui” înseamnă „el” (Nu 30:2; Is 53:10); „néfeșul ei” înseamnă „ea” (Nu 30:4,13) ș.a.m.d.

Termenul grecesc psykhḗ este folosit în mod asemănător. În Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words (1981, vol. 4, p. 54) se spune că acest cuvânt poate fi folosit „ca echivalent al pronumelui personal, pentru accentuare și efect: persoana I («ne»), Ioan 10:24; («eu») Evr. 10:38; compară cu Gen. 12:13; Num. 23:10; Jud. 16:30; («-mă») Ps. 120:2 ; persoana a II-a, («voi», «voastră») 2 Cor. 12:15; Evr. 13:17” ș.a.m.d.

Reprezintă viața unei ființe vii. Atât termenul néfeș, cât și termenul psykhḗ sunt folosiți și cu sensul de viață, și nu cu referire la o forță sau o noțiune abstracte, ci cu referire la viața unei ființe, om sau animal.

În relatarea biblică despre moartea Rahelei la nașterea lui Beniamin, se spune că Rahela i-a dat nume copilului în ultimele sale clipe de viață (n.s.: „pe când își dădea sufletul [néfeșul]”). (Ge 35:16-19) Odată ce a murit, Rahela a încetat să existe ca ființă vie. În mod asemănător, în relatarea despre miracolul înfăptuit de profetul Ilie când l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta, se spune că néfeșul copilului („sufletul”, adică viața, lui) „s-a întors în el și a fost din nou viu” (n.s.: „a revenit la viață”). (1Re 17:17-23)

Întrucât viața unei ființe este indisolubil legată de sânge și depinde de acesta (sângele vărsat reprezentând viața unui om sau a unui animal [Ge 4:10; 2Re 9:26; Ps 9:12; Is 26:21]), Biblia spune că néfeșul (viața, sau sufletul) se află „în sânge”. (Ge 9:4; Le 17:11, 14; De 12:23) Bineînțeles, această afirmație nu trebuie înțeleasă în sens literal, întrucât Biblia vorbește și despre „sângele sufletelor voastre” (Ge 9:5, n.s.; compară cu Ier 2:34, n.s.). În plus, nici nu este logic să considerăm că numeroasele versete analizate deja fac referire doar la sânge și la proprietățile lui de a întreține viața.

Néfeș (suflet) nu este folosit în legătură cu crearea regnului vegetal în a treia „zi” de creație (Ge 1:11-13) sau după aceea, întrucât plantele nu au sânge.

Exemple în care grecescul psykhḗ este folosit cu sensul de „viață a unei ființe” se găsesc în Matei 6:25; 10:39; 16:25, 26; Luca 12:20; Ioan 10:11, 15; 13:37, 38; 15:13; Faptele 20:10. Întrucât slujitorii lui Dumnezeu au speranța învierii dacă vor muri, ei au speranța că vor trăi din nou ca „suflete”, sau ființe vii. Din acest motiv Isus a spus: „Cine își pierde viața [psykhḗ] pentru mine și pentru vestea bună o va salva. De fapt, la ce îi folosește unui om să câștige întreaga lume și să-și piardă viața [psykhḗ]? Și ce ar da un om în schimbul vieții [psykhḗ] sale?”. (Mr 8:35-37) De asemenea, el a afirmat: „Cine își iubește viața [psykhḗ] o distruge, dar cine își urăște viața [psykhḗ] în această lume o va ocroti pentru a avea viață veșnică”. (Ioa 12:25) Aceste versete și altele asemănătoare arată care este înțelegerea corectă a cuvintelor lui Isus din Matei 10:28: „Să nu vă fie frică de cei care ucid corpul, dar nu pot ucide sufletul; temeți-vă mai degrabă de cel care poate să distrugă atât sufletul, cât și corpul în Gheenă!”. Deși oamenii pot ucide corpul unei persoane, ei nu o pot ucide pentru totdeauna, deoarece, atât timp cât o persoană este vie în ochii lui Dumnezeu (compară cu Lu 20:37, 38), Dumnezeu poate să o readucă la viață și chiar o va face. Prin intermediul învierii, astfel de persoane fidele vor deveni din nou ființe vii. Pentru slujitorii lui Dumnezeu, pierderea „vieții”, sau a sufletului, este doar temporară, nu definitivă. (Compară cu Re 12:11.)

Muritor și destructibil. Așa cum am văzut anterior, în Matei 10:28 se afirmă că Dumnezeu „poate să distrugă atât sufletul [psykhḗ], cât și corpul în Gheenă!”. Aceasta arată că psykhḗ nu este nemuritor și indestructibil. De fapt, nici în Scripturile ebraice, nici în Scripturile grecești nu există vreun pasaj în care néfeș sau psykhḗ să fie descrise prin atribute precum nemuritor, indestructibil, nepieritor, fără moarte sau alte cuvinte asemănătoare. (Vezi NEMURIRE; NEPUTREZIRE.) Dimpotrivă, există nenumărate versete în Scripturile grecești și ebraice care spun că néfeș sau psykhḗ (suflet, vezi n.s.) este muritor (Ge 19:19, 20; Nu 23:10; Ios 2:13, 14; Ju 5:18; 16:16, 30; 1Re 20:31, 32; Ps 22:29; Eze 18:4, 20; Mt 2:20; 26:38; Mr 3:4; Ev 10:39; Iac 5:20); moare, este „nimicit” sau distrus (Ge 17:14; Ex 12:15; Le 7:20; 23:29; Ios 10:28-39; Ps 78:50; Eze 13:19; 22:27; Fa 3:23; Re 8:9; 16:3) cu sabia (Ios 10:37; Eze 33:6) ori prin sufocare (Iov 7:15), este în pericol de moarte prin înec (Ion 2:5); și, de asemenea, poate ajunge în groapă ori în Șeol sau poate fi eliberat de acolo (Iov 33:22; Ps 89:48; 16:10; 30:3; 49:15; Pr 23:14).

Suflet mort. Cuvântul néfeș este folosit de multe ori cu referire la „un mort”, sau o persoană decedată. (Le 19:28; 21:1, 11; 22:4; Nu 5:2; 6:6; Hag 2:13; compară cu Nu 19:11, 13.)

Dorință. Uneori, cuvântul néfeș este folosit cu referire la dorința unui om, care pune stăpânire pe el și îl domină până când este satisfăcută. De exemplu, în Proverbele 13:2 se spune „dorința (n.s., «sufletul») celor înșelători nu este decât violență”, cu alte cuvinte ei trăiesc numai pentru violență, devenind astfel întruchiparea violenței. (Compară cu Ge 34:3, n.s.; Ps 27:12; 35:25; 41:2.) Despre cei din rămășița lui Iuda se spune că „vor tânji [n.s., «își vor înălța sufletul»] să se întoarcă și să locuiască” în Ierusalim. (Ier 44:14; compară cu Pr 23:1-3; Hab 2:5.)

Slujirea din tot sufletul. După cum s-a explicat, „sufletul” înseamnă, în esență, întreaga persoană. Totuși, unele versete ne îndeamnă să-l căutăm pe Dumnezeu, să-l iubim și să-i slujim ‘cu toată inima și cu tot sufletul’. (De 4:29; 11:13, 18) În Deuteronomul 6:5 se spune: „Să-l iubești pe Iehova, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. De asemenea, Isus a spus că un om trebuia să slujească cu tot sufletul și cu toată puterea și, pe lângă aceasta, „cu toată mintea”. (Mr 12:30; Lu 10:27) Se naște întrebarea de ce sunt menționate inima, puterea și mintea împreună cu sufletul din moment ce sufletul le cuprinde pe toate. Următoarea ilustrare oferă o explicație plauzibilă: Un om se poate vinde pe sine (sufletul său) ca sclav cuiva, devenind astfel proprietatea acestuia. Totuși, el ar putea să nu-i slujească stăpânului său din toată inima, motivat cu adevărat de dorința de a-l mulțumi, și astfel să nu-și folosească toată puterea sau capacitatea intelectuală pentru a servi interesele stăpânului său. (Compară cu Ef 6:5; Col 3:22.) Așadar, Isus a menționat inima, puterea și mintea alături de suflet pentru a arăta cât de importante sunt acestea în serviciul adus lui Dumnezeu, căruia îi aparținem, și Fiului său, care și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru noi. Când îi slujim lui Dumnezeu „din tot sufletul”, îi slujim cu toată ființa, cu toate capacitățile noastre fizice, intelectuale și emoționale. (Compară cu Mt 5:28-30; Lu 21:34-36; Ef 6:6-9; Flp 3:19; Col 3:23, 24.)

Sufletul nu este totuna cu spiritul. „Spiritul” (ebr. rúaḥ; gr. pneúma) nu trebuie confundat cu „sufletul” (ebr. néfeș, gr. psykhḗ), deoarece acești doi termeni fac referire la lucruri diferite. Astfel, în Evrei 4:12 se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că „pătrunde până acolo încât desparte sufletul de spirit și încheieturile de măduvă”. (Compară și cu Flp 1:27; 1Te 5:23.) După cum s-a arătat, sufletul (néfeș, psykhḗ) este ființa însăși. Spiritul (rúaḥ, pneúma) se referă în general la forța de viață a ființei vii, sau a sufletului, deși termenii ebraic și grecesc pot avea și alte sensuri.

Diferența dintre termenii grecești psykhḗ și pneúma reiese foarte clar și din explicația referitoare la învierea creștinilor unși la viață spirituală, dată de apostolul Pavel în prima sa scrisoare către Corinteni. Aici, ceea ce este „fizic [psykhikón]” este pus în contrast cu ceea ce este „spiritual [pneumatikón]”. Astfel, el arată că, până la moartea lor, creștinii unși au un corp „fizic”, așa cum a avut primul om, Adam, dar, la înviere, aceștia primesc un corp spiritual, așa cum a primit Isus Cristos când a fost înviat la glorie cerească. (1Co 15:42-49) Și Iuda scoate oarecum în evidență acest contrast când vorbește despre „oameni carnali [psykhikoí], fără spiritualitate [lit. care nu au spirit (pneúma)]”. (Iuda 19)

Sufletul lui Dumnezeu. În unele pasaje din Biblie, Dumnezeu folosește expresia „sufletul meu”. (Le 26:11, 30; Ps 24:4; Is 42:1) În lumina celor analizate mai sus, acestea par a fi exemple de antropomorfism, adică lui Dumnezeu îi sunt atribuite însușiri omenești fizice cu scopul de a facilita înțelegerea, ca atunci când se spune că Dumnezeu are ochi, mâini ș.a.m.d. Prin expresia ‘néfeș-ul meu’, Iehova se referă, bineînțeles, la „sine” sau „la persoana sa”. „Dumnezeu este un Spirit [Pneúma].” (Ioa 4:24; vezi IEHOVA, Descrieri ale prezenței sale.)