CĂINȚĂ

Căința este definită drept părerea de rău, regretul și mustrarea de conștiință pe care le simte cineva pentru că a făcut un anumit lucru sau, dimpotrivă, pentru că nu l-a făcut. Așa cum e folosit în Biblie, verbul „a se căi” înseamnă „a-și schimba atitudinea cu privire la o faptă sau conduită din trecut ori cu privire la o intenție, datorită unui sentiment de regret sau de insatisfacție”. În multe pasaje din Scripturi, această idee este transmisă de verbul ebraic naḥám. Naḥám poate însemna „a-i părea rău”, „a ține o perioadă de doliu”, „a se căi” (Ex 13:17; Ge 38:12; Iov 42:6), precum și „a se consola; a găsi mângâiere” (2Sa 13:39; Eze 5:13). Indiferent că transmite ideea de regret sau de consolare, naḥám presupune o schimbare în modul de a gândi și de a simți.

În limba greacă, ideea de căință este exprimată prin două verbe: metanoéō și metamélomai. Primul este compus din metá, care înseamnă „după”, și noéō (înrudit cu substantivul nous – minte, gândire, luciditate morală), care înseamnă „a înțelege, a discerne, a conștientiza”. Astfel, metanoéō înseamnă literalmente „a cunoaște după” (în contrast cu „a cunoaște dinainte”) și se referă la o schimbare de opinie, de atitudine sau de intenție. Metamélomai provine din mélō, care înseamnă „a-i păsa de, a avea interes pentru”. Prefixul metá (după) dă verbului sensul de „a-i părea rău” (Mt 21:29; 2Co 7:8), „a se căi”.

Astfel, metanoéō pune accentul pe schimbarea de opinie sau de gândire, pe reevaluarea conduitei din trecut sau a unei acțiuni săvârșite ori avute în intenție, considerate acum inacceptabile (Re 2:5; 3:3). În schimb, metamélomai pune accentul pe sentimentul de regret (Mt 21:29). În Theological Dictionary of the New Testament se face următorul comentariu: „Când face distincție [între cei doi termeni] potrivit sensului lor, N[oul] T[estament] dovedește o înțelegere clară a caracterului specific al celor două noțiuni. În contrast, uzul elenistic face adesea abstracție de diferența dintre cei doi termeni” (editat de G. Kittel, vol. IV, p. 629, traducere în engleză de G. Bromiley, 1969).

Bineînțeles, o schimbare de optică atrage deseori după sine o schimbare a sentimentelor și, invers, sentimentul de regret poate preceda sau conduce la o schimbare radicală de optică sau de atitudine (1Sa 24:5-7). Astfel, deși au sensuri distincte, cei doi termeni sunt strâns înrudiți.

Căința pentru păcate. Căința este necesară din cauza păcatului, adică a nerespectării cerințelor drepte ale lui Dumnezeu (1Io 5:17). Întrucât întreaga omenire a fost vândută în sclavia păcatului de Adam, toți descendenții lui trebuie să se căiască (Ps 51:5; Ro 3:23; 5:12). Așa cum se menționează în articolul ÎMPĂCARE, căința (urmată de convertire) este o cerință obligatorie pentru omul care vrea să se împace cu Dumnezeu.

Cineva s-ar putea căi pentru întregul său mod de viață, dacă acesta a fost contrar scopului și voinței lui Dumnezeu și a reflectat spiritul lumii conduse de Dușmanul lui Dumnezeu (1Pe 4:3; 1Io 2:15-17; 5:19). Sau s-ar putea căi pentru un anumit aspect din viața sa, cum ar fi o practică greșită, care a pătat sau a compromis un mod de viață de altfel corect; ar putea fi vorba despre un singur act greșit sau chiar despre o tendință, înclinație ori atitudine greșită (Ps 141:3, 4; Pr 6:16-19; Iac 2:9; 4:13-17; 1Io 2:1). Astfel, căința este necesară indiferent că păcatul constă în nerespectarea în general a cerințelor lui Dumnezeu sau în nerespectarea unei cerințe anume.

O persoană se poate abate mai mult sau mai puțin de la calea dreaptă și, în mod logic, sentimentele sale de regret trebuie să fie pe măsura abaterii. De exemplu, israeliții ‘se afundaseră în răzvrătirea lor’ împotriva lui Iehova și ‘putrezeau’ în fărădelegile lor (Is 31:6; 64:5, 6; Eze 33:10). Însă există și situații în care „un om face un pas greșit înainte să-și dea seama”; apostolul Pavel îi sfătuiește pe cei calificați spiritualicește ‘să caute să-l îndrepte pe un astfel de om în spiritul blândeții’ (Ga 6:1). Întrucât Iehova este plin de îndurare și ține cont de slăbiciunile slujitorilor săi, aceștia nu trebuie să simtă permanent remușcări pentru greșelile comise din cauza imperfecțiunii moștenite (Ps 103:8-14; 130:3). Dacă se străduiesc să umble cu fidelitate pe căile lui Iehova, pot simți bucurie (Flp 4:4-6; 1Io 3:19-22).

Căința este necesară când cineva care se bucura de relații bune cu Dumnezeu se rătăcește și pierde favoarea și binecuvântarea divină (1Pe 2:25). De exemplu, Israelul a fost poporul de legământ al lui Dumnezeu, „un popor sfânt”, ales dintre toate națiunile (De 7:6; Ex 19:5, 6); și creștinii au fost declarați drepți înaintea lui Dumnezeu pe baza noului legământ mediat de Cristos (1Co 11:25; 1Pe 2:9, 10). Când unii dintre ei s-au rătăcit, căința a făcut posibilă restabilirea bunelor relații cu Dumnezeu și le-a permis să se bucure de foloasele și de binecuvântările ce decurgeau din acestea (Ier 15:19-21; Iac 4:8-10). Căința este esențială și în cazul celor care nu s-au bucurat niciodată de astfel de relații cu Dumnezeu, cum au fost neisraeliții păgâni pe vremea când era în vigoare legământul lui Dumnezeu cu Israelul (Ef 2:11, 12) și cum sunt astăzi oameni de orice rasă sau naționalitate din afara congregației creștine. Fără căință, ei nu pot fi declarați drepți înaintea lui Dumnezeu și nu pot avea perspectiva vieții veșnice (Fa 11:18; 17:30; 20:21).

Biblia vorbește nu numai despre căința individuală, ci și despre căința colectivă. De pildă, ca urmare a predicării lui Iona în Ninive, tot orașul s-a căit, de la rege „până la cel mai mic”, întrucât în ochii lui Dumnezeu toți niniviții se făceau vinovați de păcat (Ion 3:5-9; compară cu Ier 18:7, 8). La îndemnul lui Ezra, israeliții întorși din exil au recunoscut vina colectivă pe care o aveau înaintea lui Dumnezeu și și-au exprimat căința prin intermediul prinților, care îi reprezentau (Ezr 10:7-14; compară cu 2Cr 29:1, 10; 30:1-15; 31:1, 2). Congregația din Corint s-a căit pentru că tolerase în mijlocul ei un om care practica un păcat grav. (Compară cu 2Co 7:8-11; 1Co 5:1-5.) Nici chiar profeții Ieremia și Daniel nu s-au considerat complet lipsiți de vină când au mărturisit nelegiuirile lui Iuda, care au dus la căderea națiunii (Pln 3:40-42; Da 9:4, 5).

Ce presupune adevărata căință. Căința implică atât mintea, cât și inima. O persoană trebuie să conștientizeze că fapta sau modul său de acțiune este greșit, iar pentru asta trebuie să accepte că normele și voința lui Dumnezeu sunt drepte. Ea nu se poate căi dacă nu cunoaște sau a uitat voința și normele divine (2Re 22:10, 11, 18, 19; Ion 1:1, 2; 4:11; Ro 10:2, 3). Din acest motiv, Iehova, plin de îndurare, a trimis profeți și predicatori pentru a îndemna la căință (Ier 7:13; 25:4-6; Mr 1:14, 15; 6:12; Lu 24:27). Prin predicarea veștii bune încredințată congregației creștine, Dumnezeu, în special de la convertirea lui Corneliu încoace, „le spune oamenilor că toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Fa 17:22, 23, 29-31; 13:38, 39). Cuvântul lui Dumnezeu – fie în formă scrisă, fie exprimat oral – este mijlocul prin care oamenii pot fi convinși că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte, iar căile lor, greșite. (Compară cu Lu 16:30, 31; 1Co 14:24, 25; Ev 4:12, 13.) Legea lui Dumnezeu „este perfectă și înviorează sufletul” (Ps 19:7).

Regele David a vorbit despre faptul de ‘a-i învăța căile divine pe cei ce încalcă legea, pentru ca aceștia să se întoarcă la Dumnezeu’ (Ps 51:13), păcătoșii la care s-a referit el fiind, fără îndoială, israeliți. Timotei a fost îndemnat să nu se certe cu membrii congregațiilor cărora le slujea, ci să-i învețe „cu blândețe pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căința care duce la cunoașterea exactă a adevărului și ei să-și vină în fire, ieșind din cursa Diavolului” (2Ti 2:23-26). Așadar, invitația la căință se face auzită și în mijlocul poporului lui Dumnezeu, nu numai în afara lui.

Persoana care a păcătuit trebuie să înțeleagă că ceea ce a făcut este un păcat împotriva lui Dumnezeu (Ps 51:3, 4; Ier 3:25). Acest lucru este evident când e vorba despre blasfemie, folosirea în mod nedemn a numelui divin sau închinarea la alți dumnezei, cum ar fi închinarea la imagini (Ex 20:2-7). Însă și când e vorba despre chestiuni considerate „personale” sau o problemă între două persoane, răul comis trebuie privit ca fiind un păcat împotriva lui Dumnezeu, o lipsă de respect față de el. (Compară cu 2Sa 12:7-14; Ps 51:4; Lu 15:21.) Chiar și păcatele comise din neștiință sau din greșeală fac pe cineva vinovat înaintea Domnului Suveran, Iehova Dumnezeu. (Compară cu Le 5:17-19; Ps 51:5, 6; 119:67; 1Ti 1:13-16.)

Un obiectiv important al activității profeților a fost acela de a-i conștientiza pe israeliți de păcatele lor (Is 58:1, 2; Mi 3:8-11), indiferent că era vorba despre idolatrie (Eze 14:6), nedreptate, asuprirea semenilor (Ier 34:14-16; Is 1:16, 17), imoralitate (Ier 5:7-9) sau încrederea în oameni și în puterea militară a națiunilor, nu în Iehova Dumnezeu (1Sa 12:19-21; Ier 2:35-37; Os 12:6; 14:1-3). Prin predicarea lor, Ioan Botezătorul și Isus Cristos i-au îndemnat la căință pe evrei (Mt 3:1, 2, 7, 8; 4:17). Ioan și Isus au demascat ipocrizia poporului și a conducătorilor religioși, care se credeau drepți și respectau tradiții omenești, și astfel au dezvăluit starea de păcat a națiunii (Lu 3:7, 8; Mt 15:1-9; 23:1-39; Ioa 8:31-47; 9:40, 41).

A înțelege cu inima. Pentru a se căi, cineva trebuie mai întâi să audă, să vadă și să înțeleagă cu o inimă receptivă. (Compară cu Is 6:9, 10; Mt 13:13-15; Fa 28:26, 27.) Cei ce se căiesc trebuie nu numai să înțeleagă cu mintea ceea ce aud cu urechile și văd cu ochii, ci, mai important, ei trebuie „să înțeleagă [să pătrundă sensul, Ioa 12:40] cu inima” (Mt 13:15; Fa 28:27). Prin urmare, ei trebuie să-și recunoască păcatul nu doar la nivelul minții, ci și la nivelul inimii. Poate că unii dintre cei care au deja cunoștință despre Dumnezeu trebuie ‘să-i amintească inimiiʼ această cunoștință despre Dumnezeu și poruncile sale (De 4:39; compară cu Pr 24:32; Is 44:18-20) ‘ca să-și vină în fire’ (1Re 8:47). Având o motivație corectă, ei pot ‘să-și înnoiască mintea, ca să constate ei înșiși care este voința cea bună, plăcută și perfectă a lui Dumnezeu’ (Ro 12:2).

Dacă în inima unei persoane există credință și iubire pentru Dumnezeu, ea se va întrista și va regreta sincer păcatul său. Când își dă seama cât de bun și de măreț este Dumnezeu, va avea mustrări de conștiință pentru că a adus oprobriu asupra numelui său sfânt. (Compară cu Iov 42:1-6.) Iubirea pentru aproapele o va face să regrete răul pe care li l-a făcut altora, faptul că a fost un exemplu negativ, probabil pătând reputația poporului lui Dumnezeu. Ea va căuta iertare deoarece dorește să onoreze numele lui Iehova și să acționeze spre binele semenilor (1Re 8:33, 34; Ps 25:7-11; 51:11-15; Da 9:18, 19). Cel ce se căiește are „inima frântă” și ‘spiritul zdrobit și umil’ (Ps 34:18; 51:17; Is 57:15), „tremură la cuvântul [lui Dumnezeu]”, care îl cheamă la căință (Is 66:2), și vine „tremurând la Iehova și la bunătatea sa” (Os 3:5). De exemplu, lui David „a început să-i bată inima” când a acționat în mod nesăbuit poruncind să se facă un recensământ (2Sa 24:10).

Când se căiește, o persoană trebuie să respingă cu fermitate calea rea, să o urască din inimă și să simtă repulsie față de ea (Ps 97:10; 101:3; 119:104; Ro 12:9; compară cu Ev 1:9; Iuda 23), și aceasta deoarece „teama de Iehova înseamnă urârea răului”, iar a urî răul înseamnă, printre altele, a urî aroganța, mândria, calea rea și gura înșelătoare (Pr 8:13; 4:24). Mai mult, acea persoană trebuie să iubească dreptatea și să fie ferm hotărâtă ca, din acel moment, să umble pe calea dreaptă. Dacă ea nu urăște răul și nu iubește dreptatea, căința sa nu va fi suficient de profundă pentru a duce la o schimbare reală. Așa se explică de ce regele Roboam, deși s-a umilit când Iehova și-a manifestat mânia, după un timp „a făcut ce este rău, căci nu-și îndreptase inima să-l caute pe Iehova” (2Cr 12:12-14; compară cu Os 6:4-6).

Întristare după voința lui Dumnezeu, nu în felul lumii. În a doua sa scrisoare către corinteni, apostolul Pavel vorbește despre „întristarea după voința lui Dumnezeu”, pe care creștinii din Corint o simțeau deoarece apostolul îi mustrase în prima scrisoare (2Co 7:8-13). La început, apostolului ‘i-a părut rău’ (metamélomai) că a trebuit să le scrie cuvinte aspre, care i-au făcut să sufere. Dar apoi nu i-a mai părut rău, deoarece a văzut că întristarea produsă de mustrarea lui era după voința lui Dumnezeu și că aceasta i-a condus la căință (metánoia) sinceră, făcându-i să regrete atitudinea și conduita lor greșite. El știa că suferința pe care le-o provocase era spre binele lor și că nu ʻpierduseră nimic în nicio privințăʼ. Nici corintenilor nu trebuia să le pară rău de întristarea care i-a îndemnat la căință, întrucât, datorită ei, au rămas pe calea salvării; ea i-a ajutat să nu se întoarcă la căile păcătoase sau să devină apostați și le-a dat speranța vieții veșnice. Pavel a pus în antiteză această întristare cu ‘întristarea în felul lumii, care aduce moarte’. Întristarea în felul lumii nu izvorăște din credință și din iubirea pentru Dumnezeu și pentru dreptate. Întristarea în felul lumii – generată de eșec, dezamăgire, pierdere, pedeapsa pentru o faptă rea și rușine (compară cu Pr 5:3-14, 22, 23; 25:8-10) – deseori produce sau este însoțită de amărăciune, resentimente și invidie; ea nu aduce foloase de durată, nici schimbări în bine, nici o speranță reală. (Compară cu Pr 1:24-32; 1Te 4:13, 14.) Cel ce se întristează în felul lumii regretă consecințele păcatului, nu păcatul în sine și dezonoarea pe care a adus-o asupra numelui lui Dumnezeu (Is 65:13-15; Ier 6:13-15, 22-26; Re 18:9-11, 15, 17-19; vezi, pentru contrast, Eze 9:4).

Un exemplu grăitor în acest sens este Cain, primul om pe care Dumnezeu l-a îndemnat la căință. Dumnezeu l-a îndemnat ʻsă facă bineleʼ pentru a nu fi biruit de păcat. Însă, în loc să manifeste căință pentru ura sa criminală, Cain s-a lăsat stăpânit de ură și și-a ucis fratele. Când Dumnezeu l-a întrebat unde este Abel, el a ocolit răspunsul. Doar când Iehova a pronunțat sentința împotriva lui, Cain și-a exprimat regretul, dar nu pentru răul comis, ci pentru severitatea pedepsei (Ge 4:5-14). El a arătat astfel că „provenea de la cel rău” (1Io 3:12).

Și Esau s-a întristat în felul lumii când a aflat că fratele său, Iacob, a primit binecuvântarea de întâi născut (drept pe care Esau i-l vânduse nepăsător) (Ge 25:29-34). Esau „a scos mari strigăte pline de amărăciune” și a încercat cu lacrimi să-l facă pe tatăl său ʻsă-și schimbe hotărâreaʼ (Int.: să arate căință [metánoia]) (Ge 27:34; Ev 12:17). El a regretat ceea ce pierduse, nu atitudinea materialistă care îl făcuse ʻsă-și disprețuiască dreptul de întâi născutʼ (Ge 25:34).

După ce l-a trădat pe Isus, Iuda „a fost cuprins de remușcări [o formă a substantivului metamélomai]” și a încercat să înapoieze banii pentru care se tocmise, iar apoi s-a spânzurat (Mt 27:3-5). Se pare că el a fost copleșit de gravitatea faptei lui josnice și de certitudinea înfricoșătoare a judecății divine. (Compară cu Ev 10:26, 27, 31; Iac 2:19.) Iuda s-a simțit vinovat, deznădăjduit, chiar disperat, dar nimic nu lasă să se înțeleagă că ar fi manifestat întristare după voința lui Dumnezeu, întristare care duce la căință (metánoia). În loc să se îndrepte spre Dumnezeu, el și-a mărturisit păcatul conducătorilor religioși ai evreilor și le-a înapoiat banii, amăgindu-se, probabil, cu gândul că în felul acesta putea să mai reducă din gravitatea faptei lui. (Compară cu Iac 5:3, 4; Eze 7:19.) Pe lângă păcatul trădării și cel de a fi complice la uciderea unui om nevinovat, el a mai comis un păcat: s-a sinucis. Petru, în schimb, după ce l-a renegat pe Domnul său, a plâns cu amar, dovedind astfel o căință sinceră; drept urmare, Petru a fost iertat (Mt 26:75; compară cu Lu 22:31, 32).

Așadar, regretul, remușcările și lacrimile nu sunt întotdeauna o dovadă de căință autentică; ceea ce contează este motivația inimii. Prin Osea, Iehova i-a condamnat pe israeliți, deoarece în timp de necaz „n-au strigat către [el] din inimă după ajutor, deși urlau în paturile lor. Și-au pierdut vremea cu cerealele și cu vinul lor nou . . . S-au întors, dar nu la ceva mai înalt”. Suspinele și strigătele lor după ajutor aveau la bază o motivație egoistă. Când erau eliberați, ei nu profitau de ocazie ca să-și îmbunătățească relațiile cu Dumnezeu străduindu-se mai mult să respecte normele sale înalte (compară cu Is 55:8-11); ei erau „ca un arc neîncordat”, care niciodată nu nimerește ținta (Os 7:14-16; compară cu Ps 78:57; Iac 4:3). Postul, plânsetul și vaietul erau manifestări potrivite de căință, dar numai dacă cei ce se căiau ‘își sfâșiau inima, nu doar veșmintele’ (Ioe 2:12, 13; vezi POST; JALE).

Mărturisirea păcatelor. Așadar, cel ce se căiește se umilește și caută fața lui Dumnezeu (2Cr 7:13, 14; 33:10-13; Iac 4:6-10), implorând iertare (Mt 6:12). El nu are atitudinea fariseului care se credea drept, din ilustrarea lui Isus, ci a încasatorului de impozite care se bătea în piept și zicea: „O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Lu 18:9-14). Apostolul Ioan a scris: „Dacă spunem: «N-avem păcat», ne inducem singuri în eroare și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de toată nedreptatea” (1Io 1:8, 9). „Cine își acoperă fărădelegile nu va prospera, dar celui ce le mărturisește și se lasă de ele i se va arăta îndurare.” (Pr 28:13; compară cu Ps 32:3-5; Ios 7:19-26; 1Ti 5:24)

Rugăciunea lui Daniel consemnată în Daniel 9:15-19 este un model de mărturisire sinceră a păcatelor. Ea arată că principala preocupare a profetului era numele lui Iehova și este adresată „nu datorită faptelor drepte [ale omului], ci datorită multelor îndurări [ale lui Dumnezeu]”. Și fiul risipitor din parabola lui Isus a manifestat o atitudine umilă (Lu 15:17-21). Cei ce se căiesc cu sinceritate ‘își înalță spre Dumnezeu, odată cu mâinile, și inima’, mărturisindu-și fărădelegile și căutând iertare (Pln 3:40-42).

Să ne mărturisim păcatele unii altora. Discipolul Iacov a dat următorul sfat: „Mărturisiți-vă deci deschis păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați” (Iac 5:16). Aceasta nu înseamnă că vreun om poate sluji ca „ajutor” („avocat”, NT-CLV; „apărător”, NTP) în favoarea altui om înaintea lui Dumnezeu, întrucât numai Cristos îndeplinește acest rol, în virtutea jertfei sale de împăcare (1Io 2:1, 2). De fapt, un om nu poate îndrepta răul comis împotriva lui Dumnezeu – nici în cazul lui, nici în cazul altora –, fiindcă nu poate oferi răscumpărarea necesară (Ps 49:7, 8). Totuși, creștinii se pot ajuta unii pe alții prin rugăciunile lor. Deși aceste rugăciuni nu influențează modul în care Dumnezeu aplică normele dreptății (numai prin jertfa lui Cristos suntem absolviți de păcate), Dumnezeu ține cont de ele când îi cerem să-i dea sprijin și putere celui care a păcătuit, dar caută ajutor. (Vezi RUGĂCIUNE [Răspunsul la rugăciuni].)

Convertirea. Căința marchează momentul în care o persoană încetează să practice păcatul, respinge modul greșit de acțiune și hotărăște să o ia în direcția corectă. Dacă este sinceră, căința este urmată de „convertire” (Fa 15:3). Atât în ebraică, cât și în greacă, verbele ce exprimă ideea de convertire (ebr. șûv; gr. stréphō; epistréphō) înseamnă „a se întoarce” (Ge 18:10; Ps 119:79; Ier 18:4; Ioa 12:40; 21:20; Fa 15:36). Folosite în sens spiritual, ele pot face referire fie la o întoarcere de la Dumnezeu la o cale greșită (Nu 14:43), fie la o întoarcere la Dumnezeu de la o cale greșită (1Re 8:33).

Convertirea înseamnă mai mult decât o exprimare verbală sau o schimbare de atitudine; ea implică „lucrări corespunzătoare căinței” (Fa 26:20; Mt 3:8). Înseamnă ‘a-l căuta’ pe Iehova cu toată inima și cu tot sufletul (De 4:29; 1Re 8:48; Ier 29:12-14). Cel ce caută favoarea lui Dumnezeu trebuie ‘să asculte de glasul lui’, ce se face auzit prin Cuvântul său (De 4:30; 30:2, 8), ‘să arate că înțelege fidelitatea sa’ aprofundând cu apreciere învățăturile despre căile și voința sa (Da 9:13), ‘să respecte și să îndeplinească poruncile sale’ (Ne 1:9; De 30:10; 2Re 23:24, 25), ‘să păzească bunătatea iubitoare și dreptatea’, ‘să spere neîncetat în Dumnezeu’ (Os 12:6), să renunțe la închinarea la imagini sau la idolatrizarea creaturilor, pentru ‘a-și îndrepta cu hotărâre inima spre Iehova și a-i sluji numai lui’ (1Sa 7:3; Fa 14:11-15; 1Te 1:9, 10), și să umble pe calea lui Dumnezeu, nu pe căile lumii (Le 20:23) sau pe propria cale (Is 55:6-8). Rugăciunile, jertfele, posturile și participarea la sărbătorile sfinte sunt inutile și nu au nicio valoare în ochii lui Dumnezeu dacă omul nu face fapte bune, nu practică dreptatea, nu renunță la asuprire și la violență și nu manifestă îndurare (Is 1:10-19; 58:3-7; Ier 18:11).

Acest lucru presupune „o inimă nouă și un spirit nou” (Eze 18:31). Schimbarea modului de gândire, a motivației și a obiectivelor în viață creează o stare de spirit nouă și un alt caracter și înnoiește forța morală. Cei care își schimbă modul de viață se îmbracă cu „noua personalitate care a fost creată după voința lui Dumnezeu, în adevărată dreptate și loialitate” (Ef 4:17-24), personalitate incompatibilă cu imoralitatea, lăcomia, violența în vorbire și în comportament (Col 3:5-10; vezi, pentru contrast, Os 5:4-6). Dumnezeu ‘revarsă’ peste astfel de oameni spiritul de înțelepciune, făcându-le cunoscute cuvintele sale (Pr 1:23; compară cu 2Ti 2:25).

Așadar, căința autentică are un efect puternic asupra unei persoane: îi dă putere și o impulsionează ‘să se întoarcă’ (Fa 3:19). Astfel, înțelegem de ce Isus, în îndemnul dat congregației din Laodiceea, a asociat căința cu zelul, spunând: „Fii deci plin de zel și căiește-te” (Re 3:19; compară cu Re 2:5; 3:2, 3). La o persoană care s-a căit cu adevărat există dovezi clare de ‘străduință, dezvinovățire, teamă sfântă, dorință sinceră de a se căi și îndreptare a răului’ (2Co 7:10, 11). Dacă cineva nu este preocupat să îndrepte răul comis, înseamnă că nu s-a căit cu adevărat. (Compară cu Eze 33:14, 15; Lu 19:8.)

Expresia „om convertit de curând” reprezintă traducerea termenului grecesc neóphytos, care literalmente înseamnă „nou sădit sau plantat”, „nou crescut” (1Ti 3:6). Pavel a arătat că unui astfel de om nu trebuie să i se încredințeze responsabilități în congregație, „ca nu cumva să se umfle de mândrie și să cadă în condamnarea pronunțată împotriva Diavolului”.

Ce sunt „faptele moarte” de care trebuie să se căiască creștinii?

În Evrei 6:1, 2 se arată că printre „învățăturile de bază” se numără „căința de faptele moarte și credința în Dumnezeu”, învățătura despre botezuri și punerea mâinilor, despre învierea morților și judecata veșnică. Din câte se pare, expresia „faptele moarte” (expresia grecească corespondentă mai apare doar în Ev 9:14, unde este redată prin „lucrări moarte”) se referă nu numai la faptele rele și la păcate – fapte ale cărnii decăzute care duc la moarte (Ro 8:6; Ga 6:8) –, ci și la orice lucrare care este moartă din punct de vedere spiritual, deșartă, neroditoare.

Faptele moarte includ faptele prin care oamenii încearcă să se îndreptățească singuri, să se dovedească drepți independent de Cristos Isus și de jertfa de răscumpărare. Astfel, respectarea în mod formal a Legii de către conducătorii religioși și alți evrei intra în categoria „faptelor moarte” deoarece le lipsea un element esențial, credința (Ro 9:30-33; 10:2-4). Din acest motiv, în loc să se căiască, ei s-au poticnit în Cristos Isus, „Reprezentantul Principal” ales de Dumnezeu pentru a-i da Israelului posibilitatea „să se căiască și să i se ierte păcatele” (Fa 5:31-33; 10:43; 20:21). Tot în categoria „faptelor moarte” intra și respectarea Legii – ca și cum ea ar fi fost încă în vigoare – după ce Cristos Isus a împlinit-o (Ga 2:16). La fel, orice faptă care altminteri ar avea valoare devine „moartă” dacă nu e motivată de iubire, iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele (1Co 13:1-3). La rândul ei, iubirea trebuie manifestată „cu fapta și cu adevărul”, în armonie cu căile și voința lui Dumnezeu revelate prin Cuvântul său (1Io 3:18; 5:2, 3; Mt 7:21-23; 15:6-9; Ev 4:12). Cel ce se întoarce cu credință la Dumnezeu prin Cristos Isus se căiește de toate lucrările considerate pe bună dreptate „moarte”, iar apoi le evită, dobândind astfel o conștiință curată (Ev 9:14).

Cu excepția botezului lui Isus, botezul (scufundarea în apă) era un simbol al căinței, atât în cazul celor din națiunea Israel (națiune care n-a respectat legământul lui Dumnezeu cât timp acesta a fost în vigoare), cât și în cazul oamenilor din națiuni care s-au întors la Dumnezeu ca să-i aducă un serviciu sacru (Mt 3:11; Fa 2:38; 10:45-48; 13:23, 24; 19:4; vezi BOTEZ).

Când oamenii nu se căiesc. Întrucât nu s-au căit cu adevărat, Israelul și Iuda au fost duse în exil, Ierusalimul a fost distrus de două ori și, în cele din urmă, națiunea a fost respinsă definitiv de Dumnezeu. Când erau mustrați, evreii nu se întorceau cu toată inima la Dumnezeu, ci ‘se întorceau la calea pe care o urmau ceilalți, ca un cal care se avântă în luptăʼ (Ier 8:4-6; 2Re 17:12-23; 2Cr 36:11-21; Lu 19:41-44; Mt 21:33-43; 23:37, 38). În inima lor, ei n-au vrut să se căiască și ‘să se întoarcăʼ și de aceea ‘auzeau, dar nu înțelegeau, vedeau, dar nu învățauʼ; un „văl” le acoperea inima (Is 6:9, 10; 2Co 3:12-18; 4:3, 4). La această situație au contribuit și conducătorii religioși și profeții infideli, precum și profetesele false, care încurajau poporul la nelegiuire (Ier 23:14; Eze 13:17, 22, 23; Mt 23:13, 15). Profețiile din Scripturile grecești creștine au prezis că, la fel ca israeliții, mulți aveau să fie nereceptivi când Dumnezeu avea să-i mustre pe oameni și să-i invite la căință. Lucrurile pe care urmau să le sufere aceștia aveau să-i îndârjească și să-i înrăiască până acolo încât să-l blasfemieze pe Dumnezeu, cu toate că necazurile și suferința lor aveau să fie generate chiar de refuzul lor de a urma căile drepte ale lui Dumnezeu (Re 9:20, 21; 16:9, 11). Acești oameni ‘își strâng mânie pentru ziua mâniei și a revelării judecății drepte a lui Dumnezeuʼ (Ro 2:5).

Când căința nu mai este posibilă. Cei ce ʻpractică intenționat păcatulʼ după ce au primit cunoștința exactă a adevărului ajung în punctul în care căința nu mai este posibilă. Ei desconsideră chiar scopul pentru care a murit Fiul lui Dumnezeu, alăturându-li-se astfel celor ce l-au condamnat la moarte. Este ca și cum îl „țintuiesc din nou pe stâlp pe Fiul lui Dumnezeu și îl expun rușinii publice” (Ev 6:4-8; 10:26-29). Acesta este un păcat de neiertat (Mr 3:28, 29). Pentru astfel de persoane „ar fi fost mai bine . . . să nu fi cunoscut cu exactitate calea dreptății decât, după ce au cunoscut-o cu exactitate, să se abată de la porunca sfântă care le-a fost transmisă” (2Pe 2:20-22).

Întrucât Adam și Eva au fost perfecți, iar porunca dată de Dumnezeu a fost clară și înțeleasă de amândoi, este evident că păcatul lor a fost intenționat și nu putea fi scuzat pe motiv că erau imperfecți și aveau slăbiciuni. De aceea, cuvintele pe care li le adresează Dumnezeu ulterior nu conțin niciun îndemn la căință (Ge 3:16-24). La fel stau lucrurile și în cazul ființei spirituale care i-a instigat la răzvrătire. Aceasta și celelalte creaturi îngerești care i s-au alăturat vor avea parte de distrugere veșnică (Ge 3:14, 15; Mt 25:41). Iuda, un om imperfect, s-a bucurat de o asociere strânsă cu Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el a devenit trădător; Isus însuși l-a numit „fiul distrugerii” (Ioa 17:12). Și „omul nelegiuirii” apostat este numit „fiul distrugerii” (2Te 2:3; vezi ANTICRIST; APOSTAZIE; OMUL NELEGIUIRII). În mod asemănător, toți cei ce vor fi considerați, figurativ vorbind, „capre” când regele Isus va judeca omenirea nu vor fi chemați la căință, ci „vor merge la tăiere veșnică” (Mt 25:33, 41-46).

Învierea oferă o șansă la căință. Când li s-a adresat unor orașe evreiești din secolul I, Isus a făcut referire la o zi de judecată viitoare în care aveau să fie implicate și aceste localități (Mt 10:14, 15; 11:20-24). De aici reiese că cel puțin unii oameni din aceste orașe vor fi înviați și, chiar dacă atitudinea lor anterioară va face dificilă căința lor, ei vor avea posibilitatea să se căiască cu umilință și să se întoarcă la Dumnezeu prin Cristos. Cei ce nu se vor căi vor avea parte de distrugere veșnică. (Compară cu Re 20:11-15; vezi ZIUA JUDECĂȚII). Însă cei ce acționează asemenea scribilor și fariseilor care în mod deliberat și cu bună știință s-au împotrivit spiritului lui Dumnezeu, ce acționa prin Cristos, nu vor fi înviați, astfel că nu vor putea „fugi de judecata Gheenei” (Mt 23:13, 33; Mr 3:22-30).

Răufăcătorul țintuit pe stâlp. Când era țintuit pe stâlp, Isus i-a promis răufăcătorului care a manifestat într-o oarecare măsură credință că va fi în Paradis (Lu 23:39-43; vezi PARADIS). Unii au interpretat această promisiune ca pe o garanție că răufăcătorul va primi viață veșnică, însă versetele analizate până acum nu lasă loc unei astfel de interpretări. Deși răufăcătorul a recunoscut că se făcea vinovat de nelegiuire și că Isus, spre deosebire de el, era nevinovat (Lu 23:41), nimic nu lasă să se înțeleagă că el a ajuns să urască răul și să iubească dreptatea. În plus, fiind pe moarte, n-a avut cum să se întoarcă la Dumnezeu și să facă „lucrări corespunzătoare căinței”; el nu s-a botezat (Fa 3:19; 26:20). Se pare deci că răufăcătorul va avea posibilitatea să facă toți acești pași la înviere. (Compară cu Re 20:12, 13.)

În ce sens „îi pare rău” lui Dumnezeu, care este perfect?

În majoritatea cazurilor în care are sensul de „a-i părea rău”, termenul ebraic naḥám este folosit cu referire la Iehova Dumnezeu. În Geneza 6:6, 7 se spune că „lui Iehova i-a părut rău că-i făcuse pe oameni pe pământ și s-a mâhnit în inima lui”. Răutatea oamenilor ajunsese atât de mare, încât Dumnezeu a hotărât să-i șteargă de pe fața pământului printr-un potop global. Versetele din Geneza nu transmit ideea că lui Dumnezeu i-a părut rău pentru că ar fi făcut vreo greșeală în lucrarea sa de creație, căci „lucrările sale sunt perfecte” (De 32:4, 5). Părerea de rău este opusul sentimentului de satisfacție, de plăcere și de bucurie. Prin urmare, lui Dumnezeu trebuie să-i fi părut rău că, după ce i-a creat pe oameni, aceștia au devenit atât de răi, încât a fost nevoit (și, totodată, îndreptățit) să-i distrugă pe toți (bineînțeles, cu excepția lui Noe și a familiei lui). De fapt, Dumnezeu ‘nu-și găsește plăcerea în moartea celui răuʼ (Eze 33:11).

Într-o enciclopedie se face următorul comentariu: „Despre Dumnezeu se spune că se căiește [naḥám, a-i părea rău]; însă această idee nu poate fi înțeleasă decât în sensul că [Dumnezeu] își schimbă comportamentul față de creaturile sale fie făcându-le bine, fie făcându-le rău. Această schimbare vine în urma unei schimbări la creaturile sale; astfel, folosind termeni caracteristici omului, se poate spune că Dumnezeu se căiește” (Cyclopædia, de M’Clintock și Strong, 1894, vol. VIII, p. 1042). Normele drepte ale lui Dumnezeu sunt imuabile, constante, neschimbătoare (Mal 3:6; Iac 1:17). Nimic nu-l poate face pe Dumnezeu să-și schimbe părerea cu privire la normele sale, să se abată de la ele sau să renunțe la ele. Însă creaturile sale inteligente pot avea atitudini și reacții diferite față de normele sale perfecte și față de modul în care el le aplică. O reacție pozitivă îl bucură pe Dumnezeu, dar o reacție negativă îl face să-i pară rău. Mai mult, întrucât o atitudine bună poate deveni rea și o atitudine rea poate deveni bună și întrucât Dumnezeu nu-și schimbă normele pentru a face concesii, bucuria sa se poate schimba în părere de rău (și, în consecință, binecuvântările se schimbă în disciplinare sau pedeapsă), iar părerea de rău, în bucurie. Astfel, judecățile și hotărârile divine nu sunt rezultatul vreunui capriciu sau al vreunei erori, nici nu trădează inconsecvență și nestatornicie. Nimeni nu-l poate acuza pe Dumnezeu că este schimbător și imprevizibil (Eze 18:21-30; 33:7-20).

Un olar ar putea începe să modeleze un vas de un anumit fel, dar apoi, dacă vasul ‘se strică în mâna luiʼ, ar putea decide să facă din el un alt fel de vas (Ier 18:3, 4). Folosind acest exemplu, Iehova a arătat nu că este ca un olar care strică vasul cu mâna sa, ci, mai degrabă, că are autoritate asupra oamenilor, adică e îndreptățit să-și schimbe comportamentul față de ei în funcție de modul în care aceștia reacționează la dreptatea și la îndurarea sa. (Compară cu Is 45:9; Ro 9:19-21.) Astfel, în funcție de reacția unei națiuni la modul său de a acționa față de ea, lui Iehova îi părea rău fie ʻde nenorocirea pe care se gândise s-o aducă asupra eiʼ, fie ‘de binele pe care își zisese că-l va face pentru eaʼ (Ier 18:5-10). Prin urmare, ideea transmisă în ilustrare nu este aceea că Marele Olar, Iehova, greșește, ci că „lutul”, adică oamenii, suferă o transformare, sau o schimbare a stării inimii, ceea ce îl face pe Iehova să-i pară rău sau să-și schimbe sentimentele.

Acest lucru este valabil atât cu privire la națiuni, cât și cu privire la persoane individuale. Faptul că Iehova Dumnezeu și-a exprimat părerea de rău în legătură cu unii slujitori ai săi, cum ar fi regele Saul, care s-a abătut de la calea dreaptă, arată că Dumnezeu nu stabilește dinainte viitorul acestor persoane. (Vezi PREȘTIINȚĂ, ALEGERE [HOTĂRÂRE] DINAINTE.) Cuvintele prin care Dumnezeu și-a exprimat părerea de rău cu privire la infidelitatea lui Saul nu trebuie înțelese în sensul că Dumnezeu ar fi făcut o greșeală alegându-l pe Saul ca rege și că, din acest motiv, avea regrete. Mai degrabă, ele arată că lui Iehova i-a părut rău că Saul, ca ființă înzestrată cu liber arbitru, nu s-a comportat pe măsura privilegiului primit și că schimbarea lui l-a obligat să-și schimbe atitudinea față de el (1Sa 15:10, 11, 26).

Când a transmis hotărârea divină nefavorabilă cu privire la Saul, profetul Samuel a spus: „Cel ce este Desăvârșirea lui Israel nu va fi neloial și nici nu-i va părea rău, căci El nu este om pământean ca să-i pară rău” (1Sa 15:28, 29). Deseori, oamenii nu se țin de cuvânt, nu-și îndeplinesc promisiunile sau nu respectă termenii acordurilor pe care le încheie; fiind imperfecți, ei judecă uneori greșit lucrurile, iar apoi le pare rău. Dar așa ceva nu se întâmplă niciodată cu Dumnezeu (Ps 132:11; Is 45:23, 24; 55:10, 11).

De exemplu, când a încheiat un legământ cu orice „carne” după Potop, Dumnezeu a garantat în mod necondiționat că nu va mai aduce niciodată un potop global (Ge 9:8-17). Prin urmare, este imposibil ca Dumnezeu să se răzgândească cu privire la acest legământ, sau să-i pară rău. În mod asemănător, când a încheiat legământul cu Avraam, „Dumnezeu a intervenit cu un jurământ”, ca „o garanție legală”, ca „să le arate și mai clar moștenitorilor promisiunii că hotărârea sa nu se poate schimba” – promisiunea și jurământul său fiind „două lucruri care nu se pot schimba, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă” (Ev 6:13-18). De asemenea, lui Dumnezeu „nu-i va părea rău” de legământul întărit prin jurământ pe care l-a încheiat cu Fiul său pentru o preoție ca a lui Melchisedec (Ev 7:20, 21; Ps 110:4; compară cu Ro 11:29).

Totuși, când face o promisiune sau încheie un legământ, Dumnezeu poate stabili unele cerințe, sau condiții, ce trebuie îndeplinite de beneficiarii promisiunii sau ai legământului. El le-a promis israeliților că vor deveni „proprietatea [sa] specială” și „un regat de preoți și o națiune sfântă” dacă aveau să asculte cu strictețe de glasul său și să respecte legământul său (Ex 19:5, 6). Dumnezeu a respectat termenii legământului, însă nu și israeliții; ei au încălcat legământul de repetate ori (Mal 3:6, 7; compară cu Ne 9:16-19, 26-31). Astfel, când a anulat în cele din urmă legământul, Dumnezeu n-a comis nicio nedreptate, israeliții infideli fiind singurii vinovați pentru neîmplinirea promisiunii divine (Mt 21:43; Ev 8:7-9).

Dar lui Dumnezeu îi poate ‘părea rău’ și în sensul că ‘se întoarce de la mânia sa’, nemaiaducând pedeapsa asupra celor ce păcătuiesc, dacă aceștia își schimbă atitudinea și comportamentul în urma avertismentelor sale (De 13:17; Ps 90:13). Dacă ei se întorc la el, și el se întoarce la ei (Za 8:3; Mal 3:7). În acest caz, Iehova nu mai este îndurerat, ci se bucură, întrucât nu-și găsește plăcerea în moartea păcătoșilor (Lu 15:10; Eze 18:32). Fără să se abată vreodată de la normele sale drepte, Dumnezeu îi ajută și îi încurajează pe oameni să se întoarcă la el. Plin de bunătate, îi invită ‘întinzându-și mâinile’ și spunându-le prin intermediul reprezentanților săi: „Întoarceți-vă, vă rog, . . . ca nu cumva să aduc nenorocirea asupra voastră”, „nu faceți, vă rog, lucrul acesta dezgustător pe care-l urăsc” (Is 65:1, 2; Ier 25:5, 6; 44:4, 5). Iehova le acordă suficient timp să se schimbe (Ne 9:30; compară cu Re 2:20-23) și le arată multă răbdare și îngăduință „fiindcă nu dorește ca vreunul să fie distrus, ci dorește ca toți să ajungă la căință” (2Pe 3:8, 9; Ro 2:4, 5). Uneori, în bunătatea sa, el s-a îngrijit ca mesajul său să fie însoțit de lucrări de putere, sau miracole, care să demonstreze că purtătorii mesajului erau trimiși de el și să le întărească credința celor ce îl auzeau (Fa 9:32-35). Când mesajul său a fost respins, Dumnezeu a recurs la disciplinare; el și-a retras favoarea și ocrotirea, permițând ca aceia care nu se căiau să sufere de sărăcie și de foamete sau să fie asupriți de dușmani. Acest mod de a acționa îi poate face pe oameni să-și vină în fire și să aibă o teamă sănătoasă față de Dumnezeu și îi poate conștientiza că modul lor de acțiune este neînțelept, iar sistemul lor de valori greșit (2Cr 33:10-13; Ne 9:28, 29; Am 4:6-11).

Totuși, răbdarea lui Dumnezeu are limite și, când se ating aceste limite, ‘el obosește să-i tot pară rău’; atunci nimic nu-i mai poate schimba hotărârea de a-i pedepsi pe cei ce au întrecut măsura (Ier 15:6, 7; 23:19, 20; Le 26:14-33). El nu doar ‘pregătește’ o nenorocire împotriva lor, nu doar ‘se gândește’ s-o aducă (Ier 18:11; 26:3-6), ci ia o hotărâre irevocabilă (2Re 23:24-27; Is 43:13; Ier 4:28; Țe 3:8; Re 11:17, 18).

Dispoziția lui Dumnezeu de a-i ierta pe cei ce se căiesc, precum și îndurarea pe care o manifestă el pentru a face posibilă iertarea chiar și când e vorba de păcate repetate sunt calități ce trebuie cultivate de toți slujitorii săi (Mt 18:21, 22; Mr 3:28; Lu 17:3, 4; 1Io 1:9; vezi IERTARE).