Dumnezeu nu este încet în ce priveşte promisiunea sa

„PÂNĂ când voi striga către Tine, DOAMNE, fără s-asculţi?“ Aceste cuvinte au fost rostite de profetul evreu Habacuc, care a trăit în secolul al VII-lea î.e.n. Însă nu-i aşa că ele ne sunt familiare? Este în firea omului să vrea să aibă imediat sau cât mai repede posibil ceea ce îşi doreşte foarte mult. Şi aşa stau lucrurile îndeosebi în actuala epocă a satisfacţiei imediate. — Habacuc 1:2.

În secolul I au existat unii care, după cât se pare, credeau că Dumnezeu ar fi trebuit să-şi îndeplinească mai repede promisiunile. Ei deveniseră atât de nerăbdători, încât considerau chiar că Dumnezeu este încet sau că întârzie. De aceea, apostolul Petru a trebuit să le amintească faptul că Dumnezeu are o concepţie complet diferită de a noastră cu privire la timp. Petru a scris: „Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi“. — 2 Petru 3:8.

Potrivit acestui mod de măsurare a timpului, un om de 80 de ani nu a trăit decât în jur de două ore, iar toată istoria omenirii nu a durat decât aproximativ şase zile. Când privim lucrurile din această perspectivă, ne este mai uşor să înţelegem modul lui Dumnezeu de a trata cu noi.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu priveşte timpul cu indiferenţă. Dimpotrivă, el este foarte interesat de timp (Faptele 1:7). De aceea, Petru spune în continuare: „Domnul nu Îşi amână făgăduinţa [nu este încet în ce priveşte promisiunea sa, NW], cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare faţă de voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu este presat de timp să facă anumite lucruri, ca şi cum nu ar avea suficient timp. Fiind „regele eternităţii“, el are o extraordinară vedere de ansamblu şi poate stabili când anume în decursul timpului acţiunile sale le vor aduce cele mai mari foloase tuturor. — 1 Timotei 1:17.

După ce explică motivul aparentei încetineli a lui Dumnezeu, Petru dă următorul avertisment: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ“. Cu alte cuvinte, ziua socotelilor va veni exact atunci când oamenii nu se aşteaptă. Apoi, în versetele următoare, Petru îndreaptă atenţia spre minunata perspectivă a celor ce manifestă „acte de conduită sfântă şi fapte de devoţiune sfântă“ (NW), şi anume perspectiva de a supravieţui şi de a vedea ‘cerurile noi şi pământul nou’ promise de Dumnezeu. — 2 Petru 3:10–13.

Lucrul acesta ar trebui să ne îndemne să fim şi mai recunoscători că judecata lui Dumnezeu nu a venit încă. Datorită răbdării sale, noi am putut ajunge să cunoaştem scopul său şi să facem schimbări în viaţă pentru a avea parte de binecuvântările promise de el. Nu ar trebui să considerăm că „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire“, aşa cum arată Petru (2 Petru 3:15)? Mai există însă un motiv pentru care Dumnezeu are răbdare.

Păcatul trebuie să întreacă măsura

Studiind modul în care a tratat Dumnezeu cu oamenii în trecut, observăm că, deseori, el şi-a reţinut judecata până când nu a mai existat nici o speranţă de îndreptare. De exemplu, în legătură cu judecata lui Dumnezeu împotriva canaaniţilor, el i-a făcut cunoscut cu mult timp înainte lui Avraam păcatele acestora. Însă nu sosise atunci timpul ca el să-şi execute judecata. Din ce cauză? Biblia spune: „deoarece nelegiuirea amoriţilor [canaaniţilor] nu a ajuns încă la culme“, sau, potrivit versiunii Knox: „Răutatea amoriţilor nu ajuns[ese] la apogeu“. — Geneza 15:16.a

Însă, după aproape 400 de ani, a venit judecata lui Dumnezeu, iar israeliţii, descendenţii lui Avraam, au lua ţara în stăpânire. Câţiva canaaniţi, asemenea lui Rahav şi gabaoniţilor, au fost salvaţi datorită atitudinii şi acţiunilor lor, dar marea lor majoritate ajunseseră la culmea indecenţei, aşa cum dezvăluie săpăturile arheologice din epoca noastră. Ei practicau cultul falic, prostituţia la templu şi jertfirea copiilor. În Halley’s Bible Handbook se spune: „Arheologii care fac săpături în oraşele canaanite se miră că Dumnezeu nu le-a distrus mai devreme“. În cele din urmă, păcatul canaaniţilor a întrecut măsura; răutatea lor ‘a ajuns la culme’. Nimeni nu l-ar putea acuza în mod justificat pe Dumnezeu că a fost nedrept când a permis ca ţara să fie curăţată, cruţându-i însă pe cei ce au manifestat o atitudine corectă.

În timpul lui Noe a existat o situaţie asemănătoare. În pofida faptului că înainte de Potop oamenii erau răi, Dumnezeu a mai avut răbdare cu ei 120 de ani. O parte din acest timp, Noe a slujit ca „propovăduitor al dreptăţii“ (2 Petru 2:5). Pe măsură ce timpul a trecut, se pare că răutatea lor a ajuns la culme. „Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ“ (Geneza 6:3, 12). ‘Păcatul lor a întrecut măsura’; odată cu trecerea timpului, înclinaţiile lor rele au ajuns la apogeu. Când a acţionat, Dumnezeu a fost pe deplin îndreptăţit. Numai opt persoane s-au dovedit drepte în ochii lui Dumnezeu, iar el le-a salvat.

Dumnezeu a procedat la fel în relaţiile sale cu israeliţii. Deşi au fost infideli şi depravaţi, Dumnezeu a avut răbdare cu ei sute de ani. Relatarea spune: „DOMNUL . . . a dat din timp trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său . . . Dar ei şi-au bătut joc . . . I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui, până când mânia DOMNULUI împotriva poporului Său a ajuns de neînlăturat“ (2 Cronici 36:15, 16). Poporul ajunsese la punctul la care nu mai exista nici o posibilitate de îndreptare. Numai Ieremia împreună cu câţiva oameni au putut fi salvaţi. Dumnezeu nu a putut fi numit nedrept când, în cele din urmă, a adus judecata asupra restului poporului.

Timpul când Dumnezeu va acţiona este aproape

Din aceste exemple putem înţelege că Dumnezeu îşi reţine judecata împotriva actualului sistem de lucruri până la momentul potrivit. Lucrul acesta este exprimat de ordinul dat Executorului simbolic numit de Dumnezeu: „«Trimite secera ta cea ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi». Şi îngerul şi-a aruncat secera pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu“. Remarcaţi că răutatea omenirii ‘se copsese’, adică atinsese punctul la care nu mai exista nici o posibilitate de îndreptare. Când Dumnezeu îşi va executa judecata, nu va exista nici o îndoială că intervenţia sa va fi întemeiată. — Apocalipsa 14:18, 19.

Având în vedere cele de mai sus, este clar că judecata lui Dumnezeu împotriva lumii trebuie să fie aproape, deoarece lumea a dobândit caracteristicile care, în trecut, au justificat judecata lui Dumnezeu. Oriunde privim, pământul este plin de violenţă, aşa cum a fost înainte de Potopul de pe timpul lui Noe. Comportarea oamenilor se aseamănă din ce în ce mai mult cu cea despre care se vorbeşte în Geneza 6:5: „Toată imaginaţia gândurilor din inima lui [a omului] era în fiecare zi numai răutate“. Până şi păcatele grave care au adus judecata lui Dumnezeu asupra canaaniţilor sunt la ordinea zilei astăzi.

Mai ales după primul război mondial, omenirea a fost martora unor schimbări îngrozitoare. Ea a văzut pământul îmbibat cu sângele a milioane de oameni. Războaiele, genocidurile, terorismul, criminalitatea şi nelegiuirile au zguduit întreaga lume. Foametea, bolile şi imoralitatea domnesc pe pământ. Toate dovezile arată că trăim în mijlocul acelei generaţii rele despre care Isus a spus: „Nu va trece generaţia aceasta până nu se vor întâmpla toate acestea“ (Matei 24:34). Păcatul din lume întrece acum „măsura“. „Ciorchinii viei pământului“ s-au copt şi aşteaptă culesul.

Este timpul să trecem la acţiune

Apostolului Ioan i s-a spus că, pe măsură ce timpul judecăţii se apropie, vor avea loc două feluri de coaceri. Pe de o parte, „cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe“. Dar, pe de altă parte, „cine este drept, să trăiască şi mai departe în dreptate; şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe“ (Apocalipsa 22:10, 11). Cea de-a doua coacere este legată de lucrarea mondială de instruire biblică, efectuată de Martorii lui Iehova. Obiectivul acestei lucrări este acela de a-i învăţa pe oameni ce pretinde Dumnezeu de la ei pentru a fi consideraţi demni să primească viaţa veşnică. Această activitate este desfăşurată în prezent în 233 de ţări, de cele aproximativ 87 000 de congregaţii.

Dumnezeu nu este încet. Plin de răbdare, el le-a acordat oamenilor timpul necesar să ‘îmbrace noua personalitate’ (NW) pentru a se putea bucura de promisiunile sale (Efeseni 4:24). Astăzi, Dumnezeu aşteaptă încă, în pofida condiţiilor mondiale care se înrăutăţesc încontinuu. Martorii lui Iehova din întreaga lume fac tot ce pot pentru a le împărtăşi semenilor lor cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică (Ioan 17:3, 17). Din fericire, în fiecare an peste 300 000 de oameni reacţionează favorabil şi se botează.

Având perspectiva eternităţii, acum este timpul să trecem la acţiune, nu să aşteptăm. Aceasta deoarece nu peste mult timp vom vedea împlinirea promisiunii lui Isus: „Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată“. — Ioan 11:26.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 6]

Când viţa de pe pământ se copsese, Executorului numit de Dumnezeu i s-a spus să înfigă secera

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

În întreaga lume, Martorii lui Iehova îi ajută pe oameni să îndeplinească condiţiile necesare pentru a avea parte de binecuvântările eterne acordate de Dumnezeu