Relatare autobiografică

Am luat o poziţie fermă de partea Regatului

RELATARE DE MICHAL ŽOBRÁK

După o lună de regim celular, am fost târât în biroul unui anchetator. Imediat acesta s-a aprins la faţă şi a început să ţipe la mine: „Spionilor! Spioni americani ce sunteţi!“ Ce-l scosese din sărite? Tocmai mă întrebase ce religie am, iar eu îi răspunsesem: „Sunt Martor al lui Iehova“.

DE LA această întâmplare au trecut peste cincizeci de ani. Pe timpul acela, în ţara mea erau la putere comuniştii. Dar şi cu mult înainte de venirea lor, lucrarea noastră creştină întâmpinase o opoziţie înverşunată.

Simţim efectele dureroase ale războiului

În 1914, când a început primul război mondial, aveam opt ani. Satul meu, Zálužice, se afla atunci pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. Războiul nu numai că a zdruncinat scena mondială, dar a şi pus brusc capăt copilăriei mele. Tata a murit pe front în primul an de război. Împreună cu mama şi cu cele două surori mai mici ale mele am rămas într-o sărăcie lucie. Fiind singurul bărbat din casă şi cel mai mare copil, m-am trezit în scurt timp cu multe responsabilităţi, atât la mica noastră fermă, cât şi pe lângă casă. De mic am fost foarte credincios. Predicatorul de la Biserica noastră Reformată (Calvinistă) chiar mi-a cerut ca, în lipsa lui, să le predau colegilor de şcoală.

Am simţit o mare uşurare în 1918, când s-a sfârşit Războiul cel Mare. Imperiul Austro-Ungar s-a dezmembrat, iar noi am devenit cetăţeni ai Republicii Cehoslovacia. Mulţi oameni din zona noastră care mai înainte imigraseră în Statele Unite s-au întors la casele lor. Unul dintre ei a fost Michal Petrík. A venit în satul nostru în 1922. L-am întâlnit la o familie din vecini la care fusesem invitat şi eu împreună cu mama.

Regatul lui Dumnezeu devine o realitate pentru noi

Cu acea ocazie, Michal, care era un Student în Biblie, cum se numeau atunci Martorii lui Iehova, ne-a vorbit din Biblie despre unele subiecte importante care mi-au stârnit curiozitatea. Cel mai mult m-a fascinat venirea Regatului lui Iehova (Daniel 2:44). Ne-a spus că în satul Záhor era programată o întrunire în duminica următoare. Am vrut să merg şi eu acolo. M-am trezit la patru dimineaţa şi am mers pe jos vreo opt kilometri până la un văr de la care am împrumutat o bicicletă. După ce am reparat o pană, am mers cu bicicleta alţi 24 de kilometri până în Záhor. Nu ştiam unde urma să aibă loc întrunirea, aşa că am pornit agale pe o stradă. La un moment dat, am recunoscut o melodie a Regatului care se cânta într-o casă. Am tresărit de bucurie. Am intrat şi le-am spus ce căutam. Gazdele m-au invitat să iau micul-dejun cu ele, după care am mers împreună la întrunire. Deşi la întoarcere am făcut încă 32 de kilometri cu bicicleta şi pe jos, nu m-am simţit deloc obosit. — Isaia 40:31.

Îmi plăceau explicaţiile clare din Biblie ale Martorilor lui Iehova. Mă atrăgea perspectiva unei vieţi pline de bucurii şi de satisfacţii sub Regatul lui Dumnezeu (Psalm 104:28). Împreună cu mama am hotărât să trimitem o scrisoare în care să cerem retragerea din biserica noastră. Această decizie a stârnit multă vâlvă în sat. Unii nici n-au mai vorbit cu noi o vreme, dar între timp ne făcuserăm mulţi prieteni Martori (Matei 5:11, 12). N-a trecut mult şi m-am botezat în râul Uh.

Predicarea devine un mod de viaţă

Foloseam orice prilej pentru a predica despre Regatul lui Iehova (Matei 24:14). Îndeosebi duminica se organizau ieşiri în lucrarea de predicare. Pentru că oamenii se sculau devreme, noi puteam să începem predicarea dis-de-dimineaţă. Pe la prânz se ţinea o întrunire publică. Majoritatea fraţilor care prezentau cuvântări vorbeau liber. Aveau în vedere numărul celor interesaţi de Biblie, religia lor şi subiectele care îi preocupau.

Adevărurile biblice pe care le predicam le-au deschis ochii multor oameni sinceri. La scurt timp după botez, am predicat în satul Trhovište. La o casă am vorbit cu o doamnă foarte amabilă şi prietenoasă. Se numea Zuzana Moskal. Ea şi familia ei erau calvinişti, cum fusesem şi eu mai înainte. Deşi cunoştea foarte bine Biblia, avea multe întrebări la care nu găsise răspuns. Am discutat cu ea o oră, iar la plecare i-am lăsat cartea Harfa lui Dumnezeua.

Familia Moskal a inclus imediat această carte în programul lor regulat de citire a Bibliei. Mai multe familii din acel sat s-au arătat interesate de adevărul biblic şi au început să vină la întrunirile noastre. Predicatorul lor calvinist i-a avertizat cu privire la noi şi la literatura noastră. Atunci câţiva dintre simpatizanţii noştri i-au spus predicatorului să vină la întruniri şi să ne combată învăţăturile într-o discuţie publică.

Predicatorul a venit, dar n-a putut să-şi susţină învăţăturile cu nici un verset biblic. El a spus în apărarea sa: „Nu putem să credem tot ce scrie în Biblie. Ea a fost scrisă tot de oameni, iar întrebările religioase pot fi explicate în mai multe feluri“. Acesta a fost un moment hotărâtor pentru mulţi. Unii i-au spus predicatorului că, dacă nu crede în Biblie, n-or să mai meargă să-i asculte predicile. Astfel, au rupt orice legătură cu Biserica Calvinistă. Aproximativ treizeci de persoane din satul acela au luat o poziţie fermă de partea adevărului biblic.

Predicarea veştii bune despre Regat a devenit pentru noi un mod de viaţă. Cum era şi firesc, îmi căutam o soţie dintr-o familie cu preocupări spirituale. Ján Petruška, unul dintre colaboratorii mei în lucrarea de predicare, aflase adevărul în Statele Unite. Am fost impresionat de promptitudinea cu care fiica lui, Mária, depunea mărturie oricui, la fel ca tatăl ei. Ne-am căsătorit în 1936. Mária a fost 50 de ani însoţitoarea mea fidelă. Ea a murit în 1986. În 1938 s-a născut singurul nostru copil, Eduard. Un alt război ameninţa atunci Europa. Cum a afectat acesta lucrarea noastră de predicare?

Neutralitatea creştină ne este pusă la încercare

La începutul celui de-al doilea război mondial, Slovacia, care devenise stat autonom, a ajuns sub ocupaţie nazistă. Cu toate că nu se luaseră măsuri împotriva Martorilor lui Iehova ca organizaţie, trebuia să lucrăm în secret, iar publicaţiile noastre erau cenzurate. Ne-am continuat totuşi cu prudenţă activitatea. — Matei 10:16.

Întrucât războiul era tot mai crâncen, am fost chemat pentru încorporare, deşi aveam peste 35 de ani. Fiindcă doream să-mi păstrez neutralitatea creştină, am refuzat să iau parte la război (Isaia 2:2–4). Din fericire, înainte ca autorităţile să hotărască ce vor face cu mine, bărbaţii de vârsta mea au fost trimişi la casele lor.

Ne-am dat seama că fraţilor care locuiau la oraşe le era mai greu să-şi procure hrana, decât ne era nouă la ţară. Am vrut să împărţim cu ei ce aveam (2 Corinteni 8:14). De aceea, călătoream peste 500 de kilometri până la Bratislava, încărcaţi cu tot felul de merinde. Prieteniile pe care le-am legat atunci şi iubirea frăţească ne-au susţinut în anii grei care au urmat.

Primim încurajarea de care avem nevoie

După al doilea război mondial, Slovacia a făcut din nou parte din Cehoslovacia. Din 1946 până în 1948, Martorii lui Iehova au ţinut congrese fie la Praga, fie la Brno. Noi, cei din estul Slovaciei, călătoream cu trenuri speciale pentru delegaţii la congres. Trenurile acestea puteau fi numite trenuri muzicale, deoarece tot drumul cântam. — Faptele 16:25.

Îmi amintesc foarte bine de congresul ţinut la Brno în 1947, la care au venit trei fraţi de la sediul mondial, printre ei şi fratele Nathan Knorr. Mulţi dintre noi am mers prin oraş cu pancarte-„sandviş“ care anunţau tema cuvântării publice. Fiul nostru, Eduard, atunci de numai nouă ani, s-a supărat că nu i s-a dat şi lui o pancartă. De aceea, fraţii au confecţionat pancarte mai mici pentru el şi pentru mulţi alţi copii. Acest grup de copii au avut un succes extraordinar!

În februarie 1948, au venit la putere comuniştii. Ştiam că era doar o chestiune de timp până când guvernul avea să pună restricţii lucrării noastre de predicare. În septembrie 1948, s-a ţinut un congres la Praga. Emoţiile au fost mari pentru că ne aşteptam ca întrunirile noastre publice să fie interzise, după numai trei ani de libertate. Înainte de a pleca de la congres, am adoptat o rezoluţie, în care se spunea printre altele: „Noi, Martorii lui Iehova, care ne-am strâns cu această ocazie . . . suntem hotărâţi să facem şi mai mult în lucrarea noastră binecuvântată şi, prin harul Domnului, să perseverăm în vremuri bune şi în timp de încercări şi să proclamăm vestea bună a regatului lui Dumnezeu cu şi mai mult zel“.

„Duşmani ai Statului“

La numai două luni de la congresul de la Praga, poliţia secretă a făcut o razie la Betelul de lângă Praga. Au pus sechestru pe proprietate, au confiscat literatura pe care au găsit-o şi i-au arestat pe toţi beteliştii, precum şi pe alţi fraţi. Dar acesta n-a fost decât începutul.

În noaptea de 3 spre 4 februarie 1952, forţele de securitate au împânzit ţara şi au arestat peste 100 de fraţi. Atunci m-au arestat şi pe mine. Cam pe la trei dimineaţa, poliţia mi-a trezit toată familia şi, fără nici o explicaţie, mi-a cerut să merg cu ei. Mi-au pus cătuşe şi m-au legat la ochi, după care m-au aruncat împreună cu alţi fraţi într-o dubă. Am fost închis singur într-o celulă.

O lună n-am avut cu cine să vorbesc. Singurul om pe care îl vedeam era gardianul. Acesta îmi arunca puţină mâncare printr-o gaură făcută în uşă. Apoi am fost chemat de anchetatorul despre care am povestit la început. După ce m-a făcut spion, mi-a zis: „Religia e o aberaţie. Nu există nici un Dumnezeu! Nu vă putem lăsa să ne prostiţi clasa muncitoare. Ori o să sfârşeşti cu ştreangul de gât, ori o să putrezeşti în închisoare. Şi Dumnezeul tău dac-ar veni aici, ar păţi şi el la fel!“

Întrucât ştiau că nu exista nici o lege care să ne interzică activitatea, autorităţile au încercat să dea o interpretare proprie lucrării noastre creştine numindu-ne „duşmani ai Statului“ şi spioni străini, pentru a ne aduce astfel sub incidenţa legii. Dar mai întâi trebuia să ne distrugă voinţa şi să ne facă să „recunoaştem“ acuzaţiile lor false. După interogatoriul din seara aceea nu mi s-a dat voie să dorm. Câteva ore mai târziu, am fost chemat din nou. De data aceasta, anchetatorul mi-a cerut să semnez o declaraţie în care se spunea: „Eu, ca duşman al poporului Republicii Democrate Cehoslovacia, declar că nu vreau să intru în cooperativa agricolă pentru că îi aştept pe americani“. Am refuzat să semnez o asemenea minciună şi am fost trimis într-o carceră.

Nu mi s-a dat voie nici să dorm, nici să mă întind şi nici măcar să stau în şezut. Puteam doar să stau în picioare sau să mă mişc dintr-o parte în alta a celulei. Când am obosit, m-am aşezat jos, pe ciment. Atunci, gardienii m-au dus înapoi în biroul anchetatorului. „Acum vrei să semnezi?“, m-a întrebat acesta. Când am refuzat din nou, m-a lovit peste faţă. Am început să sângerez. Atunci el le-a spus mormăind gardienilor: „Ăsta vrea să se sinucidă. Aveţi grijă să nu se sinucidă!“ Am fost trimis din nou în celulă. Interogatoriul a durat şase luni, iar tacticile acestea s-au repetat de mai multe ori. Nici o propagandă ideologică sau încercare de a mă face să recunosc că sunt un duşman al Statului nu mi-a slăbit hotărârea de a-mi păstra integritatea.

Cu o lună mai înainte am fost programat pentru proces. A venit un procuror din Praga şi i-a interogat pe toţi cei 12 fraţi din grupul nostru. Pe mine m-a întrebat: „Ce vei face dacă imperialiştii occidentali ne vor invada ţara?“ „Ce-am făcut şi când ţara aceasta s-a aliat cu Hitler şi a atacat URSS-ul. Nici atunci n-am luptat şi nici acum n-aş lupta pentru că sunt creştin şi sunt neutru.“ Apoi mi-a spus: „Nu-i putem tolera pe Martorii lui Iehova. Avem nevoie de soldaţi în caz că vom fi atacaţi de imperialiştii occidentali şi avem nevoie de soldaţi care să elibereze clasa noastră muncitoare din Occident“.

În ziua de 24 iulie 1953 am fost conduşi în sala de judecată. Rând pe rând, toţi 12 ne-am prezentat în faţa completului de judecată. Ne-am folosit de această ocazie pentru a depune mărturie despre credinţa noastră. După ce ne-am apărat cauza, un avocat s-a ridicat şi a spus: „M-am aflat de multe ori în această sală de judecată. De obicei, aici se aud mărturisiri, păreri de rău şi chiar curg şiroaie de lacrimi. Dar aceşti oameni pleacă de aici mai puternici decât au venit“. În final, toţi 12 am fost declaraţi vinovaţi de conspiraţie împotriva Statului. Pedeapsa mea a constat în trei ani de închisoare şi în confiscarea averii de către Stat.

Vârsta înaintată n-a fost o piedică pentru mine

Când m-am întors acasă, Securitatea m-a supravegheat în continuare. Cu toate acestea, mi-am reluat activităţile teocratice şi mi s-a încredinţat supravegherea spirituală a congregaţiei. Deşi ni s-a dat voie să locuim în casa care ne fusese confiscată, aceasta ne-a fost retrocedată abia după aproximativ 40 de ani, după căderea comunismului.

N-am fost singurul din familie care a făcut închisoare. Mă întorsesem acasă doar de trei ani când Eduard a fost chemat pentru încorporare. Conştiinţa sa instruită pe baza Bibliei nu i-a permis să facă serviciul militar şi a fost condamnat la închisoare. După mai mulţi ani, şi nepotul meu, Petru, a trecut prin aceeaşi experienţă, în pofida sănătăţii sale şubrede.

În 1989 s-a prăbuşit regimul comunist din Cehoslovacia. Cât de fericit am fost când, după patru decenii de interdicţie, am putut să predic din nou din casă în casă (Faptele 20:20)! M-am bucurat de acest privilegiu atât cât mi-a permis sănătatea. Acum, că am împlinit 98 de ani, nu mai sunt la fel de sănătos ca în tinereţe, dar mă bucur că pot încă să le depun oamenilor mărturie despre minunatele promisiuni ale lui Iehova.

Pot enumera 12 conducători din cinci ţări care au stăpânit peste ţinutul meu natal. Între ei s-au numărat dictatori, preşedinţi şi un rege. Nici unul n-a oferit o soluţie permanentă la nenorocirile care îi apăsau pe oamenii guvernaţi de ei (Psalmul 146:3, 4). Îi sunt recunoscător lui Iehova că mi-a permis să-l cunosc de când eram copil. Am putut astfel să înţeleg că soluţia sa la problemele omenirii este Regatul mesianic şi să nu duc o viaţă lipsită de sens, fără Dumnezeu. Am predicat 75 de ani cea mai bună veste, care mi-a dat un scop în viaţă, mi-a adus satisfacţii şi mi-a dat o speranţă luminoasă, viaţa veşnică pe pământ. Ce altceva mi-aş mai putea dori?b

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La scurt timp după nuntă

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Eduard, la începutul anilor ’40

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Anunţând congresul din Brno, în 1947